„Fii ca râul care curge”, de Paulo Coelho
Editura Humanitas Fiction, Seria de autor Paulo Coelho, Bucureşti, 2023
Traducere din portugheză şi note de Simina Popa
În contextul societății contemporane, mult prea umbrită de norii amenințători ai suferinţelor aducătoare de panică și deznădejde, realizăm mai mult ca niciodată că viaţa este darul cel mai de preţ, pe care ni-l dorim pentru noi şi pentru cei dragi din jurul nostru. Totodată, acaparați fiind de noianul de știri și sloganuri senzaționale și alarmante, tindem să ne lăsăm conștiințele să alerge, de multe ori haotic, către un miraj. Iar pe măsură ce distanțele dintre noi și acesta par a se restrânge, mitul Tinereții fără de bătrânețe și al vieții fără de moarte ne (re)prinde cu putere în mreje. Fără să prindem bine de veste, devenim prizonierii propriilor concepţii care, de multe ori încărcate de vraja utopiei, par că vor să ne lase să alunecăm în capcana însingurării şi a deznădejdii fără de margini.
Dincolo de această cortină grea şi rece se află, însă, un drum care nu pregetă să îşi dezvăluie lumina, amintindu-ne că, deşi suntem simpli călători prin această lume, trebuie să privim fiecare clipă petrecută pe pământ ca pe un un dar venit de Sus, ca pe un îndemn de a răspândi în jurul nostru seninătate şi compasiune.
Nu mică ne va fi astfel mirarea când ochii noştri vor întrezări un râu cu o apă tot atât de binefăcătoare ca acele alte elixiruri dătătoare de viaţă, putere şi înţelepciune. Şi doar de vom sorbi din el, vom reuşi să devenim slujitori destoinici ai vieţii, acel rege care trimite un om într-o ţară ca să îndeplinească o anumită misiune. În curgerea sa neobosită, apa va fi deopotrivă lină şi învorlburată, la fel ca orice altă cursă cu obstacole ieşită în calea noastră pentru a ţine, parcă, în loc, zborul ireversibil al timpului. Iar atunci când paşii ni se vor opri şi printre inevitabilele amărăciuni şi dezordini plăsmuite sub masca ademenitoare a unui rău deghizat în bine, o voce plină de înţelepciune va răsuna în noi. Scăldat în ecourile ei, jocul crunt al morţii se va împleti cu cel al vieţii, vestindu-ne că, de-a lungul timpului, întreaga omenire a fost supusă tragediei, indiferent de rasă, culoare, condiţie socială sau cultură. Dar ceea ce ne deosebeşte este tocmai această putere de a întrezări în orice risc constant al vieţii o şansă de a ne ridica din propriile dărâmături emoţionale şi de a construi acea catedrală la care am visat dintotdeauna, dar pe care n-am îndrăznit niciodată să o ridicăm.
Rând pe rând, vom înţelege că orice om poate transforma sarcina pe care i-o atribuie viaţa într-una sfântă, pentru că fiecare gest al fiinţei umane e sacru şi plin de consecinţe, în vreme ce fiecare dintre noi conţine înăuntrul său întregul Univers. Şi tot pe malul râului ne va fi dat să redescoperim acele credinţe nemuritoare în care orice scufundare în moarte este privită ca o aducere aminte a faptului că avem datoria de a ne uita în jurul nostru, de a fi recunoscători pentru fiecare minut, de a ne gândi la importanţa fiecărei atitudini pe care o adoptăm sau la care renunţăm.
Fără îndoială, mintea noastră va începe să ţeasă o uriaşă pânză de întrebări care, deşi nu îşi arată un răspuns imediat, sunt cât de se poate de fireşti pentru o lume veşnic angrenată în lupta pentru lucruri necunoscute. Rătăcit printre firele ei, omul îşi va redobândi statutul de „trestie fragilă”, care se grăbeşte să crească, pentru ca mai apoi să ofteze după copilăria pierdută, care îşi pierde sănătatea pentru bani, iar apoi îşi pierde banii ca să fie sănătos. Dar în vreme ce pluteşte haotic pe tărâmul care leagă prezentul nesigur de un viitor tot atât de incert şi pragmatic, spiritul devenit deja vulnerabil în faţa furtunilor care leagă înţelepciunea cerului cu setea de viaţă a pământului va redobândi, la vreme rânduită, seninătatea şi speranţa.
La început, zbaterea sa va fi apropiată, poate, de orice vibraţie a unui creion care, în inerţia sa, scrijeleşte pe o oarecare hârtie diverse cuvinte preţioase. Şi toate se vor oglindi în apa curgătoare şi vie a râului, la fel ca multe alte pietre care, în statornicia lor, ne preschimbă, adesea, în oameni împăcaţi cu lumea:
Poţi face lucruri măreţe, dar nu uita niciodată că există o Mână care îţi poartă paşii. (…) Din când în când e nevoie să ne oprim din ce scriem şi să folosim ascuţitoarea. (…) Aşadar, învaţă să suporţi anumite dureri, pentru că te vor face să devii un om mai bun. Creionul ne dă mereu opţiunea să folosim o gumă de şters atunci când greşim. Reţine că nu e neapărat rău să corectezi ceva ce-ai făcut, ci e important pentru a nu ne abate de la calea dreptăţii. Ce contează cu adevărat la un creion nu e lemnul sau forma lui exterioară, ci mina de grafit de dinăuntru. Aşadar, îngrijeşte-te mereu de ceea ce se petrece înăuntrul tău. În sfârşit, a cincea calitate a creionului: va lăsa întotdeauna o urmă. La fel, află că tot ce vei face şi tu în viaţă va lăsa urme, aşa că încearcă să fii conştient de fiecare acţiune (pp.26-27).
Mai apoi, călătoria noastră ne va da şansa să înţelegem că seninătatea şi eleganţa sunt semne clare prin care omul, departe de a fi superficial şi arogant, îşi cinsteşte modul în care păşeşte cu cele două picioare pe pământ. Iar în rând cu ele, speranţa ne va ieşi în cale, înlocuind veşmântul învechit al unui slogan uşor de manipulat de acele minţi mereu încrezătoare în forţele proprii cu unul mult mai luminos; căci fiecare scânteie a acelei virtuţi ieşite din misterioasa cutie a Pandorei îşi află, la nesfârşit, un nebănuit ecou în destinul omului, cel mereu rănit de-a lungul zilei, omorât la căderea nopţii şi readus la viaţă odată cu un nou răsărit al soarelui.
Şi în vreme ce toate aceste fărâme de înţelepciune îşi vor găsi locul cuvenit în minţile şi inimile noastre, cu toţii vom dobândi măcar o mică parte din puterea acelui Războinic al Luminii, care întrezăreşte în fiecare ocazie de a se transforma pe sine o binevenită şansă de a transforma lumea, ştiind că a venit pe lume nu ca să-şi condamne fratele ci ca să-şi înţeleagă mai bine vecinul. Călăuziţi de el, vom înţelege că, de fapt, fiecare dintre noi suntem îndemnaţi să transformăm propriile înfrângeri în paşi importanţi către adâncurile sinelui.
Şi astfel, ca în oricare altă poveste cu final neaşteptat, dar fericit, aventura prin tainele veşnic nedezlegate ale vieţii coincide cu acel moment în care fiecare va reuşi să asculte, cu răbdare, propriul cântec al inimii. Departe de zgomotele lumii, el nu se face auzit decât atunci când suntem în perfectă armonie cu lumea din jurul nostru, întrezărind în iubire unica raţiune de a rămâne în viaţă, de a încerca să fim mai buni şi de a transforma universul din jurul nostru fără să ne aşteptăm la recompense, schimbări, mulţumiri:
Ca să fie pace pe pământ, popoarele trebuie să trăiască în pace.
Ca să fie pace între popoare, oraşele nu trebuie să se ridice unul împotriva celuilalt.
Ca să fie pace între oraşe, vecinii trebuie să se înţeleagă unii cu alţii.
Ca să fie pace între vecini, trebuie să domnească armonia în casă.
Ca să fie pace în casă, trebuie s-o găseşti în inima ta. (p.252)
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Surse imagini: https://www.libris.ro/, https://humanitas.ro/, https://www.facebook.com/people/Seria-de-autor-Paulo-Coelho-Humanitas-Fiction)
