„Platanii din Samothraki”, de Ștefan Manasia
Editura Paralela 45, Colecția Prima dragoste, Pitești, 2022
Când soarele începe să ardă, briza caldă și mirosul de sare mă cheamă la mare. Nu cred că sunt singura care, de la 1 mai, se gândește numai la vacanță, la o evadare bine venită într-un loc în care zgomotul traficului și mirosul de asfalt încins să nu mă urmărească. Ritmul accelerat și rutina zilnică, însă, nu ne ajută în această situație, motiv pentru care o evadare în oaza de liniște pe care o promite romanul Platanii din Samothraki de Ștefan Manasia este mai mult decât necesară.
Plini de conștiință de sine, protagoniștii romanului lui Manasia, Tom și Nino, parcurg un drum cu mașina pe care mulți îl cunoaștem, ieșind din țară, trecând prin Bulgaria, destinația finală fiind Grecia, mai precis, insula Samothraki, aflată chiar în apropiere de Thasos. Vacanța în această insulă sălbatică, neexploatată, după cum precizează naratorul, le oferă celor doi nu doar șansa de a se pierde în frumusețea simplă a peisajului natural, dar și de a medita asupra calității vieții și a statutului planetei. Nu în ultimul rând, sunt vizitate, prin intermediul amintirii, copilăria, adolescența, poveștile de dragoste pe care protagoniștii le-au trăit cu intensitatea specifică vârstei:
„Nu își amintește deloc glasul ei, dar e sigur că avea o muzică perfectă, altfel de ce l-ar obseda absența acelei amintiri? E sigur că aerul prin care treceau unul pe lângă altul (ea culegând plante medicinale, el purtând o undiță de începător) era galvanizat de erotism” (37)
Deși evadările în spațiul amintirii sunt frecvente, alternând trecutul cu prezentul, cititorul poate cu ușurință să distingă un timp al acțiunii de altul, romanul fiind destul de static, dar și coerent în relatările sale. Cel mai frumos aspect, însă, aș spune este felul în care aceste momente meditative sunt exprimate, limbajul extrem de descriptiv care surprinde, în același timp, frumusețea spațiului idilic și profunzimea stărilor resimțite de personaje. Este vizibilă, astfel, influența lirică asupra romanului și sunt convinsă că, dacă cineva ar încerca să construiască poeme cu tehnica dadaistă pe baza lui, ar ieși ceva minunat. Pe alocuri, aș putea afirma că atmosfera conturată se apropie de cea din bine-cunoscutul roman al lui André Aciman din 2007, Strigă-mă pe numele tău, care a reușit să captiveze cititorii cu imaginea rivierei italiene, ce inspiră la exuberanța și libertatea tinereții.
Un alt merit pe care trebuie să îl atribui lui Ștefan Manasia este capacitatea de a integra un comentariu asupra ecologiei, îmbinându-l ingenios cu pasajele descriptive ale spațiului natural. Nu este de mirare, astfel, că locația aleasă nu este Santorini sau Mykonos, ci o insulă poate mai puțin cunoscută și, implicit, mai puțin frecventată de turiști și afectată de impactul acestora. Conștient de exploatarea mediului natural în România, Manasia o plasează în comparație aspectul sălbatic, neatins al Greciei și profită de ocazia descrierii vacanței personajelor sale pentru a include și un discurs ușor moralizator pe tema protejării naturii, nelipsită fiind și critica împotriva capitalismului.
„Viața înseamnă vindecare și pace numai pe insulele aride și slab populate, cu infrastructură precară. Înflorește pe insule care nu se închină la zeul CONSUM.” (63)
Așadar, romanul scurt, dar poetic pe care îl propune Ștefan Manasia are câte ceva de oferit pentru fiecare cititor, din punctul meu de vedere. Pe lângă plăcerea estetică generată de cadrul natural și emoția resimțită odată cu personajele principale ce retrăiesc cu nostalgie poveștile de dragoste din trecut, avem de a face cu o conștiință clară a importanței ecologiei, a valorificării resurselor pe care planeta le mai are de oferit pentru umanitate.
Puteți cumpăra cartea: Editura Paralela 45.
(Fotografia autorului: Cornelius Drăgan)
