„Povești din Bellu”, de Cristiana Trică
Editura Vremea, Colecția Planeta București, București, 2022
Am avut parte în această primăvară capricioasă de o minunată carte-album, pusă la dispoziția cititorilor prin munca prețioasă a autoarei și a colectivului Editurii Vremea. ”Povești din Bellu”. Și specific că volumul este tipărit la R.A. Monitorul Oficial, în condiții grafice de excepție, mai întâi opțiunea landscape pentru formatul elegant de 235 x 165 mm, mai apoi punerea în pagină, materialul foto selectat și hârtia de o calitate superioară. O experiență de apreciat, pe care Editura Vremea o repetă cu succes pe piața românească.
De multe ori, în anii mei de maturitate am făcut plimbări singuratice sau am mers în tururi ghidate prin câteva cimitire bucureștene… Cimitirul Bellu, Cimitirul Evanghelic-Luteran, Cimitirele Evreiești Filantropia, Giurgiului și Spaniol. Mai ales în anotimpuri tomnatice, când ruginiul frunzelor era poleit de soarele blând și liniștea sfârșiturilor din jur.
Fiecare preumblare mi-a adus aminte despre personalități întâlnite în manualele de școală, despre care am învățat, despre care am citit, pe care le-am cunoscut sau le-am întâlnit doar…personalități care și-au onorat numele și trecerea prin viață prin fapte de omenie, prin contribuții profesionale sau nu de multe ori prin povești de viață intrate în legendarul românesc.
Am vizitat mereu aceste cimitire ca pe niște muzee, din vitrinele cărora am dezghiocat informații de istorie, literatură, stiluri artistice, felurite arte, obiceiuri, profesiuni, familii, filiații. Arhitectura și sculptura mortuară mi-au vorbit despre uitare și neuitare, despre fericiri și drame, despre fapte mărețe și stearpă fală opulentă. Mari arhitecți și sculptori români sau veniți din lumea largă pe aceste meleaguri au transpus în piatră și marmură poveștile celor ce odihnesc sub lespezile grele ferecate în lucrături forjate în cuptoarele meșterilor orfevrieri.
Se spune că Cimitirul Bellu este pentru București – România, ceea ce este Père Lachaise pentru Paris – Franța… la o altă scară, bineînțeles!
Intreprinderea la care s-a încumetat jurnalista Cristiana Trică, aceea de a scrie ”Povești din Bellu”, a venit pentru mine precum un dar pe care îl voi așeza pe raftul cărților mele prețioase.
Aceasta deoarece pagina de deschidere a volumului, numită ”Celor care se întreabă < Pentru ce Povești din Bellu? >” enumeră 8+1 motivări cu care sunt în deplin acord de simțire și gândire. Motivarea a 8-a v-o dezvălui aici și o voi pune și ca motto al acestei scurte recenzii:
”Pentru că Bellu este cumințenia de azi a unui trecut care numai cuminte n-a fost pe când era prezent”,
urmând ca celelalte șapte să le descoperiți singuri, la propria lectură a volumului.
Iar motivarea ultimă, corolar, este ”Și mai ales, pentru că se spun cu surprinzătoare larghețe tot felul de lucruri despre cei ce nu se mai pot apăra”.
Aceste povești ale Cimitirului Bellu au fost adunate în volumul Cristianei Trică cu multă trudă de cercetare… biblioteci, arhive, cu consultarea unor profesori, istorici, muzeografi, fundații de specialitate, motiv pentru care autoarea aduce în capitolul Mulțumiri al acestei lucrări paragraful următor: ”În final, transmit mulțumiri tuturor celor care nu consideră studiul istoriei și evocarea unor personalități din trecut doar o pierdere de vreme”.
Ce plăcere să parcurgem 12 povești cu parfum de istorie, din care avem a afla și a învăța despre personalități de vază ale timpurilor trecute – fapte și merite de seamă, dar și gafe, picanterii și bârfe cu unda necesară de umor prezentate, căci nimic nu-i nou sub soare.
Locul de cinste, primul în acest volum, îl ocupă ”Bellu. Blazonul cu inorog”. Familie boierească mare. Și ni se destăinuie autoarea: ”Lungă și anevoioasă este, uneori, călătoria în timp, până să afli omul sau fapta cu care începe istoria unui neam vechi!” În cazul de față istoria începe de pe la 1780, în Valahia, de la Ștefan Bellio (Bellu), provenind din Macedonia, istorie care se termină (fără ca neamul Bellu să se stingă), la anul 1958, când își încheie viața în Franța, Victorine Donop de Monchy, fiica lui Georges de Bellio, Mecena Impresioniștilor. Acesta a reușit să găsească în laboratorul său de chimist, ”soluții pentru conservarea lucrărilor de artă […] la 4 septembrie 1880 i se eliberează brevetul de invenție nr. 138580 pentru utilizarea de gutapercă în conservarea lucrărilor de artă pe support de hârtie sau carton”. Autoarea îl amintește pe acest parcurs în ani pe Vel Vistiernicul Ștefanache (Ștefan Bellu), renumit până la vârstă înaintată pentru slăbiciunea lui față de sexul frumos, în adorarea căruia investise amar de bani și care a lăsat în urma lui urmași legitimi și nelegitimi, printre care legitimul Alexandru Bellu – ”Boierul de la Urlați”.
Pe timpul domnitorului Ion Gheorghe Caragea, aflat pe tronul Țării Românești șase ani, pentru Ștefan Bellu acești ani ”au fost mană cerească”. Domnitorul fanariot se ocupa și cu arta și cu educația și avea trecere și la heraldică în acele timpuri, astfel că, mormântul din cimitirul Bellu prezintă blazonul familiei, realizat pe patru segmente, fiecare cu semnificația sa: ”capul calului Bucefal, trimițând la originea macedoneană a familiei […] inorogul […] foarte legat de emblematica fanariotă […] ca și corbul de altfel” și un vultur. Lespedea mormântului modest, înconjurată de frunzele galbene și roșii ale toamnei sub soarele târziu, amintește vizitatorilor de ”Familia baronului Bellio”, care prin membrii săi și realizările lor în București, în țară și prin alte țări s-au înscris în istorie.
La fel ca și neamul Cantacuzinilor. La fel ca și familiile Dalles, Văcărești, Otetelișanu, Assan, Bragadiru… Au lăsat în urma lor ctitorii de credință, biserici și mănăstiri, performanțe profesionale, au sprijinit artele, industriile și tehnologiile noi în dezvoltare, agricultura, comerțul, învățământul, neatârnarea și hotarele românești, omul de la talpa țării și politica la vârf – de cele mai multe ori în sprijinul celor mulți. Acte durabile de bine. Gesturi umanitare de mare noblețe sufletească. Unii odihnesc în mausoleuri somptuoase, dacă vorbim despre edificiul funerar al Cantacuzinilor – coborâtori direct din Brâncoveni, alții în capele modeste, dacă vorbim despre familia Dalles, alții în morminte care exprimă ”durerea în marmură”… Arhitecți și sculptori mari și-au pus amprenta pe locurile de veci ale acestor familii. Ion Mincu, Karl și Frederik Stork, Paul Smărăndescu, Clavel, Ion D.Berindey. Grigore Cerkez, Raffaello Romanelli și mulți alții.
Fiecare dintre noi, trăitori în București sau numai trecători de ocazie am pășit prin fața Sălii Dalles neștiind istoria frumoasei și utilei clădiri a cărei fațadă a fost oropsită și ascunsă de frontul unui bloc comunist, am trecut pe Calea Victoriei, prin fața astăzi numitului Muzeu George Enescu, neștiind mai nimica despre istoria ”Nababului” –Gheorghe Grigore Cantacuzino, am trecut prin fața azi numitei Casa Oamenilor de Știință din Piața Lahovary, neauzind vreodată de frații Assan. Lui George G. Assan i se datorează și ”construirea Palatului Camerei de Comerț și a Bursei, a cărui piatră de temelie a fost pusă în 11 mai 1908 și a cărui finalizare o aștepta acesta cu înfrigurare. Numai că în 21 iulie/31 august 1909 vestea morții sale <a venit ca o lovitură de trăznet >”, sau poate mulți am băut Berea Bragadiru, fără să știm cine a fost D.D.Marinescu Bragadiru, ”unul dintre comercianții de frunte din Capitală”, pornit de la ”un șorț verde și cu picioarele goale”, apoi ”mic negustor de mare cinste”, punând bazele ”colosului Bragadiru”… ”un perfect self made man”…
Și câte alte povești ne spune Cristiana Trică despre cele 12 familii dormindu-și somnul de veci în Cimitirul Bellu. Și câte ar mai avea a ne spune! Sperăm – noi, cititorii, într-un viitor volum. Scris cu aceeași acribie și devotament pentru o moștenire despre care ani de zile nu am învățat, nu ni s-a vorbit și nu am fost lăsați să o cunoaștem la importanța valorii ei. Și din păcate asistăm și astăzi la un rapt strigător la cer, dacă ar fi să mă gândesc numai la soarta nefericită a Capelei Marghiloman.
Coperta a patra a volumului-album excelează prin câteva cuvinte simple, emoționante și de un bun simț rar întâlnit, prin care Cristiana Trică se dezvăluie cititorului… ca o plecăciune adâncă de încredere, stimă și mulțumire:
”Ce-mi place, ce mă pasionează, ce iubesc. Ce-mi place mie ori e scump, ori e rar: cărţile, oamenii deştepţi şi cafeaua bună. Mă pasionează istoria, de aceea citesc mai ales memorii şi jurnale. Corect ar fi să spun că le devorez. Iubesc Bucureştiul. Îl iubesc şi mi-e milă de el. O zi perfectă e o zi de toamnă caldă, la Mogoşoaia. Sau la Buftea, în parcul Ştirbey. Sau pe terasa Humanitas Kretzulescu. Sau pe aleile din Bellu. În afară de Bucureşti, Sinaia. În afară de Bucureşti şi Sinaia, orice oraş de la Dunăre. Mai iubesc şi câmpia vara. Numai cine s-a născut lângă Bărăgan cunoaşte această iubire crudă. Aţi văzut vreodată un copac în mijlocul câmpiei sub soarele torid al verii? Sfâşietoare imagine a singurătăţii.”
Miercuri 23 februarie 2022, volumul Povești din Bellu s-a întâlnit pentru prima oară cu cititorii. A două zi … război în Europa! În concluzie, nu am învățat nimic din lecțiile istoriei.
Puteți cumpăra cartea: Editura Vremea/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Credit Photo Delia Marc)
