”Învățare”, de Tara Westover
Editura Publica, Colecția Narator, București, 2019
Traducere din engleză de Paul Slayer Grigoriu
”Știusem dintotdeauna că tatăl meu credea în alt Dumnezeu. Copil fiind, eram conștientă că, deși familia noastră mergea cu toată lumea la aceeași biserică, religia noastră nu era aceeași. Ei credeau în simplitate; noi o practicam. Ei credeau în puterea vindecătoare a lui Dumnezeu; noi ne lăsam rănile în mâinile lui Dumnezeu. Ei credeau că trebuie să se pregătească pentru A Doua Venire; noi eram deja pregătiți.” (pag. 230)
Provenind dintr-o familie de mormoni foarte conservatoare, după cum se vede și din cuvintele sale de mai sus, Tara Westover a avut o copilărie și o adolescență construită după toanele tatălui său și ale familiei în ansamblu. Totul era construit în jurul filonului religios ultra-conservator, pentru că ei aplicau religia ad litteram și credeau, de exemplu, că anul 2000 va aduce sfârșitul lumii sau o catastrofă ce va anunța A Doua Venire, că școala reprezintă lucrul diavolului, că singura speranță este asigurarea resurselor și auto-gospodărirea – ”Tata spunea că școlile publice sunt o capcană prin care guvernul încearcă să-i îndepărteze pe copii de Dumnezeu.” (pag. 31)
Privind din afară, atmosfera din ”ferma” Westover este una neobișnuită, iar autoarea cărții, mezina familiei, încearcă în primele zeci de pagini să ne-o descrie în amănunt și poate de aici și senzația că volumul se deschide mai greu: tatăl este cel care conduce afacerile familiei – deloc atrăgătoare, un simplu depozit de deșeuri uriaș, iar mama, deși mai sufletistă și mai apropiată de copii, susține toanele soțului, religioase sau nu, aproape fără excepție. Copiii cresc în această atmosferă apăsătoare și, mai devreme sau mai târziu, își iau zborul spre alte joburi, spre alte locuri. Unii aleg să facă același lucru și să revină în sânul familiei; alții încearcă să evolueze și, cel mai important, să iasă din acest spectacol impus de părinți, o lume fără școală, fără medicamente, fără spitale, fără nicio interacțiune cu statul (copiii nu primesc certificate de naștere decât în adolecență sau chiar la maturitate).
Cumva, Tara era fetița cea bună a familiei, cea în care se punea speranțele pentru o aplicare întocmai a îndemnurilor biblice. În același timp, ea este cea care a încercat să supraviețuiască și toanelor tatălui (pe care l-a stimat întotdeauna, deși noi, în calitate de cititori, nu i-am iertat așa de multe), dar mai ales violențelor fratelui său, Shawn, care o umilește și o pune la colț de fiecare dată când are ocazia. Exemplul fraților săi – mai ales Tyler, care pleacă la colegiu (”Tyler era omul cel mai puțin malefic pe care îl cunoșteam și îi plăcea școala”) – este puternic și Tara își dă seama că singura ei șansă este să învețe, să afle lucruri noi, dincolo de Biblie, de cărțile simple și colorate ascunse în beci.
Drumul ei este extraordinar de greu și asta se vede cu fiecare pagină a cărții pe care o parcurgem, iată!, din ce în ce mai dificil. Tara încearcă să-și câștige cumva puterea, pentru că ea este încă atrasă de acel loc din Idaho pe care-l numește ”acasă”. Chiar și după ce se desprinde, speră că tatăl său să o înțeleagă, ca mama sa să îi ia, pentru prima dată, partea. Are mereu temeri, este și a fost atât de manipulată încât rămâne cu credința că doar părinții au dreptate în credința lor și în învățămintele pe care le-au impregnat copiilor. Până și violența și nepăsarea familiei sunt scuzabile, în opinia sa. Tyler însă, dar și prietenii săi adevărați, iubiți sau nu, îi spun cu totul altceva, iar cititorii devin parte a poveștii, oferindu-i, la rândul lor, sfaturi și sprijinul lor:
”Există o lume întreagă dincolo de pereții ăștia, Tara, a spus. Și o să arate cu totul altfel din clipa în care tata nu-ți va mai șopti la ureche cum o vede el.” (pag. 182)
Tara Westover a profitat de singura șansă oferită – iar aici putem filosofa despre aceasta, pentru că poate veni fie printr-un simplu noroc, fie prin dorința, ambiția sau chiar inconștiența sa – și anume educația. A ales să învețe, să se ridice deasupra conservatorismului unei religii cu reguli absurde, chiar dacă asta a înseamnat despărțirea, temporară sau nu, de familia sa. Indiferent de asta, casa din Idaho are o atracție magnetică și este locul unde Tara revine de fiecare dată, chiar dacă este deja o studentă eminentă în Statele Unite sau în Anglia, sperând într-o transformare în oameni înțelegători a celor din familie, într-o viziune sau, câteodată, chiar la o reîntoarcere și intrare în tipare a propriei persoane.
”În fața mea stă așezat tatăl meu și, când mă uit la chipul lui îmbătrânit, înțeleg un adevăr atât de profund încât nu-mi dau seama cum de nu-l pricepusem mai devreme. Adevărul este acesta: nu sunt o fiică bună. Sunt o trădătoare, un lup printre ei; ceva e altfel în mine și nu e o diferență bună. Îmi vine să urlu, să plâng pe genunchii tatălui meu și să-i promit că nu mai fac. Dar, oricât de lup aș fi eu, tot nu pot să mint și oricum ar mirosi minciuna. Știm amândoi că dacă se întâmplă să-l mai găsesc vreodată pe Shawn pe drum, scăldat în purpuriu, voi face exact același lucru.
Nu-mi pare rău, îmi e doar rușine.” (pag. 216)
Tara Westover a reușit să treacă peste toate astea, deși sentimentul meu este că încă are îndoieli, încă speră ca părinții săi să o accepte așa cum este, încă este plină de speranță pentru reconcilierea a două lumi care par a fi total diferite. Citești ”Învățare”, te bucuri pentru reușita ei intelectuală, aproape imposibilă într-o lume atât de respingătoare, ești plin de speranță că, pe undeva, a existat un copil care a reușit. Ești în același timp revoltat și te întrebi: câți alți copii, adolescenți, adulți închistați, nu sunt sclavi în numele unei idei sau a unei religii?
Puteți cumpăra cartea: Editura Publica/Libris.ro/Elefant.ro.
(Sursă fotografii: Publica.ro, BBC.com, Elefant.ro)
