”Brisbane”, de Evgheni Vodolazkin
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2019
Traducere: Adriana Liciu
Denisa Comănescu, coordonatorul Colecției Raftul Denisei al Editurii Humanitas Fiction, spunea despre „Laur”, romanul-fenomen al lui Evgheni Vodolazkin, că o asemenea carte apare doar o dată la câțiva zeci de ani. Încă nu am ajuns la acest de-al treilea volum semnat de autorul rus, însă pot spune cu mâna pe inimă că cele două pe care le-am citit până acum, Aviatorul și Brisbane constituie două dintre revelațiile mele literare ale anilor 2019 și 2020 (până acum). Ambele capodopere (căci altfel nu am cum să le numesc) sunt incursiuni rafinate în terifianta, dar și fascinanta lume a morții, care devine la Vodolazkin un vehicul pentru dorința de a trăi.
Dacă Aviatorul aduce în prim-plan lupta acerbă dintre dorința și putința de a trăi, mai ales într-un timp care nu-ți aparține, pe care nu îl simți al tău, Brisbane vorbește despre o teamă ancestrală a individului față de moarte, față de necunoscut, dar și o fobie a neputinței de a-ți duce la bun sfârșit visurile pentru care ai luptat atât de mult și pentru care ai făcut atâtea sacrificii. Este foarte interesant de urmărit, de asemenea, procedeul de narațiune pe mai multe voci pe care autorul rus îl propune în fiecare dintre cele două romane ale sale. În primul dintre acestea avem parte, la început, de o narațiune pe două voci prin paginile jurnalelor lui Innokenti Platonov și ale medicului care îl îngrijește, doctorul Geiger; mai apoi, li se alătură o a treia voce, mult mai inocentă și naivă, aceea a proaspăt-devenitei soții a lui Innokenti, Anastasia. Tot acest canon nu te asurzește, fiind foarte bine delimitate gândurile și reacțiile fiecărui personaj, dar totodată acestea converg către un punct comun – lupta viață versus moarte. Pe de cealaltă parte, în Brisbane, sunt prezente doar două glasuri literare – cel al protagonistului, Gleb Ianovski, căruia i se alătură cel al biografului său, Serghei Nesterov (cunoscut publicului sub pseudonimul Nestor). Aici, diferențele dintre cele două voci parcă devin mai pregnante, fiecare dintre cei doi parcă încercând să se afirme prin propriul stil. În timp ce muzicianul Ianovski are un stil oarecum telegrafic și clar, cel al lui Nestor cade în zona metaforelor, subliniindu-se meseria de „scrib” a celui din urmă.
Așa cum din Aviatorul mi-a rămas adânc întipărită în suflet imaginea finală și destinul tragico-ironic al personajului principal, condamnat să moară (sau nu – finalul rămâne, totuși, deschis) exact în modul la care nimeni nu se aștepta, Brisbane mi s-a lipit de inimă prin referirile atât de sensibile la bunica lui Gleb (evocări care mi-au amintit cu duioșie de relația cu propria mea bunică, asemănătoare în atât de multe aspecte cu Antonina Pavlovna), trimiterile atât de studiate și documentate la diversele bucăți muzicale pe care autorul le discută, dar și o imagine descrisă în detaliu de personajul lui Vodolazkin. Asupra acesteia din urmă am de gând să zăbovesc puțin, căci a fost aspectul care m-a apropiat de Gleb Ianovski cu mult mai mult decât am fost față de Innokenti Platonov. Este vorba de episodul morții unei fete absolut necunoscute pentru protagonist, pe numele ei Arina, dar care a trezit în acesta nenumărate întrebări asupra vieții, a morții, a iubirii adevărate și neinteresate, platonice chiar. N-am putut să nu rememorez primele mele experiențe ce au avut în prim-plan moartea unor persoane puțin apropiate, dar totuși cunoscute. Și nu mică mi-a fost uimirea să observ că modul în care Vodolazkin tratează acest subiect în Brisbane nu se îndepărtează foarte mult de ceea ce am gândit și gândesc eu. Nu voi dezvălui aici mai mult, căci fiecare cititor trebuie să descopere impactul mai mult sau mai puțin puternic pe care această scenă îl are, însă vreau să subliniez importanța pe care romanul l-a avut pentru mine și din acest punct de vedere.
Nu în ultimul rând, tema recurentă a muzicii în viața copilului Gleb, sacrificiile pe care părinții, familia (și, în special, mama) le-au făcut pentru ca personajul să-și atingă cele mai fierbinți dorințe artistice sunt noi motive pentru care scrierea lui Evgheni Vodolazkin va rămâne una din cărțile de căptâi, la care voi reveni cu siguranță cel puțin încă o dată. În plus, ceea ce mă face să apreciez atât de mult acest volum este și traducerea de excepție realizată cu profesionalism, măiestrie și talent de Adriana Liciu. Modalitatea în care a așezat cuvintele, turnurile frazelor, construcția lor – toate acestea au redat cu precizie atmosfera ușor cehoviană cu accente dostoievskiene pe care cu siguranță autorul și-a dorit să o exprime. Într-adevăr, lumile acestea create de Vodolazkin, chiar dacă sunt diferite de cele imaginate de A.P. Cehov, sunt totuși impregnate de acea lentoare și candoare a personajelor cehoviene. În special episoadele din copilăria lui Gleb au acel parfum, acel je-ne-sais-quoi, acea senzație unică a unei veri perpetue în timpul căreia nimeni nu are altă putere decât a vorbi și a visa, fără a acționa propriu-zis. Aceste aspecte, combinate cu finele și profundele analize pe care vocea auctorială le face vis-a-vis de caracterele fiecărui personaj, sondarea psihicului atât de încâlcit al personajului principal, precum și întrebările într-o oarecare măsură retorice care se nasc în sufletul său – toate acestea aduc acea tentă ceva mai întunecată, proprie unor scrieri precum Crimă și pedeapsă ori Frații Karamazov.
Așadar, dacă aveți nevoie de un refugiu sigur, în care să vă apărați de urgia naturii care ne înconjoară, dacă vreți răspunsuri la întrebări seculare care v-au chinuit inima și gândurile sau dacă, pur și simplu, considerați necesară o călătorie literară rafinată, vă-ndemn să nu ocoliți nici Aviatorul, nici Brisbane. Sunt cu siguranță două din titlurile care vor rămâne în istoria literaturii universale, alături de capodoperele lui Tolstoi, Cehov ori Dostoievski.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Elefant.ro.
(Surse foto: www.semnebune.ro, www.libris.ro, www.ukrainetrek.com)
