”Coraline”, de Neil Gaiman
Editura Arthur, Colecţia Orange Fantasy, Bucureşti, 2013
Traducere din limba engleză de Florentina Hojbotă
Ilustraţii de Chris Riddell
Copilăria a fost şi va rămâne mereu un subiect de interes pentru artişti, fie ei autori literari, pictori, compozitori, dramaturgi, poeţi sculptori şi aşa mai departe. Mereu m-am întrebat de ce? Ce este atât de fascinant la o perioadă a vieţii când activităţile de zi cu zi nu sunt foarte diverse şi nici atât de atractive din punct de vedere al adulţilor? Analizând îndeaproape şi din punct de vedere psihologic, dar întorcându-mă şi eu în timp spre a-mi cerceta propriul trecut, am realizat că, într-adevăr, copilăria nu este doar fascinantă, ci şi determinantă pentru ceea ce se va întâmpla cu individul în adolescenţă, tinereţe şi, mai apoi, la maturitate. Cu alte cuvinte, experienţele din perioada fragedei pruncii şi ceva mai încolo de atât ne modelează ceea ce devenim mai târziu şi chiar ne defineşte drumul în viaţă.
Iată de ce şi artiştii consideră că este foarte important să acorzi copilăriei o atenţie deosebită. Şi cu toate acestea, e atât de greu să cuprinzi această dificilă perioadă între coperţile unei cărţi ori pe pânza unei picturi ori în acordurile unor melodii nostalgice. E greu mai ales din cauza complexităţii pe care o presupune copilăria, cu toate jocurile ei, cu toate labirinturile imaginative pe care le pun la bătaie cei mici, cu toată filosofia pe care o conţin minţile pure, necorupte de păcatele maturităţii. Iată de ce atunci când apare o operă de artă demnă de atenţie, mă aflu printre primii oameni care îşi doresc să o cunoască, să o devoreze.
Aşa s-a întâmplat şi cu una dintre cele mai interesante cărţi care mi-a picat în mâini în ultimii ani: „Coraline”. Unii dintre dumneavoastră poate că au văzut excepţionalul film de animaţie realizat în 2009 de regizorul Henry Selick, făcând uz de talentatele voci ale Dakotei Fanning, Teri Hatcher, Jennifer Saunders, Dawn French şi Ian McShane. Alţii poate că îl ştiu pe autorul american, îndrăgitul Neil Gaiman, semnatar al unor opere precum „Zei americani”, „Oceanul de la capătul aleii”, „Anansi Boys” sau „Praf de stele”. Din oricare grup de public aţi fi, nu pot decât să vă recomand cu inima deschisă să citiţi cu atenţie şi cu răbdare fascinantul şi emoţionantul roman al lui Gaiman, căci veţi descoperi că şi adulţi fiind veţi da peste tot felul de învăţături, de paragrafe ce conţin filosofii ascunse şi profunzimi pe care nu mă aşteptam să le găsesc într-un volum dedicat copiilor.
Făcând o paralelă cu ecranizarea din 2009, cartea surprinde cu mult mai bine sentimentele micii Coraline, această Alice modernă într-o Ţară a Minunilor întunecate. Cu toate acestea, nici filmul nu este de lepădat, animaţiile în sine putând fi considerate adevărate opere de artă în domeniu, aducând puţin din stilul desenelor folosite în pelicule regizate de Tim Burton. Aceeaşi tipologie de personaje darkish care contribuie din plin la senzaţia incomodă şi prezentă pe tot parcursul desfăşurării acţiunii, muzică din aceeaşi categorie cu cea a lui Danny Elfman (colaborator mai vechi al lui Burton), semnată în cazul lui „Coraline” de Bruno Coulais. Ei bine, toate aceste ingrediente fac din pelicula regizată de Henry Selick o mică bijuterie a animaţiilor dark comedy dedicate copiilor (mai mult sau mai puţin). Ceea ce nu am înţeles, după ce am văzut filmul şi, mai ales, după ce am citit romanul, a fost introducerea unui personaj ca Charlie Jones, micul vecin neînfricat al lui Coraline. A fost singura notă discordantă în acest ansamblu artistic rafinat, căci nu a contribuit cu nimic la acţiunea propriu-zisă. Ba mai mult, dorinţa aceasta pur hollywoodiană de a avea în orice film şi o legătură amoroasă, indiferent dacă prezenţa acesteia este logică ori nu. Din acest punct de vedere, cartea se ridică peste ecranizare, Gaiman menţinând un ton adecvat atât celor mici, dar fiind sigur că a strecurat şi aspecte pe care numai adulţii le-ar putea înţelege.
„Coraline” a devenit deja (deşi e scrisă doar în urmă cu 17 ani) unul dintre titlurile clasice ale literaturii pentru copii, alăturându-se unor capodopere precum „Alice în Ţara Minunilor”, „Micul prinţ”, „Paddington” şi altele asemenea. Părinţi, bunici şi nepoţi, toţi deopotrivă pot găsi în povestea depănată de Neil Gaiman câte ceva pentru fiecare vârstă. Iar traducerea pe care Florentina Hojbotă a realizat-o pentru Editura Arthur nu poate fi decât aplaudată, căci a reuşit să redea cuvintele lui Gaiman într-un mod care le face să fie pe înţelesul copiilor, fără a face rabat, însă, de la calitatea literară şi fără a considera cititorii ca având probleme de înţelegere (aşa cum s-a întâmplat să observ în anumite cărţi dedicate celor mici).
Alăturaţi lectura cărţii cu vizionarea filmului făcut în 2009 şi veţi avea imaginea completă a uneia din cele mai fascinante poveşti a regăsirii de sine, o regăsire care sărbătoreşte copilăria şi micile bucurii pe care aceasta ni le-a adus şi ni le aduce chiar şi la vârsta senectuţii.
Puteți cumpăra cartea: Editura Arthur/Cartepedia.ro.
(Sursă fotografii: Editura-Arthur.ro, Wikipedia, Indiewire)
