“Palatul Patriarhiei. Personalităţi şi semnificaţii din istoria construcţiei sale”, de Nicolae Şt. Noica
Editura Cadmos, Bucureşti, 2008
Cuvânt-înainte de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României
Prin bunăvoinţa domnului Horia Matei, am descoperit zilele trecut editura Cadmos şi, mai ales, două dintre albumele sale din anii trecuţi, apărute în condiţii grafice de excepţie şi în acelaşi timp conţinând informaţii documentare inedite şi extrem de interesante: Palatul Patriarhiei şi Lucrări publice din vremea lui Carol I, sub semnătura lui Nicolae Şt. Noica.
Ambele lucrări sunt o splendoare de informaţii interesante din punct de vedere istoric şi arhitectonic, reuşind să surprindă lucruri puţin ştiute nici măcar de cunoscători, precum şi multe imagini inedite şi frumos aşezate într-un album care nu trebuie să lipsească niciunui pasionat.
Prima dintre lucrări, pe care am citit-o şi răsfoit-o cu mare curiozitate, despre Palatul Patriarhiei, cuprinde atât prezentarea din punct de vedere arhitectonic a construcţiei, dar şi informaţii esenţiale despre persoanele implicate în proiectarea şi contruirea propriu-zisă, mulţi dintre ei necunoscuţi sau uitaţi, în ciuda meritelor lor.
După cum aflăm în chiar cuvântul înainte la album, pe locul unde se află acum Palatul Patriarhiei, într-o clădire a Mitropoliei Ţării Româneşti, în timpul unei şedinţe a Adunării Ad-hoc prezidată de Mitropolit a fost ales şi proclamat Domnitor al Principatelor Române Al.I. Cuza, la 24 ianuarie 1859. În locul acestei clădiri a Mitropoliei, a fost construit şi dat în folosinţă, în anul 1908, Palatul Camerei Deputaţilor, devenit Palatul Marii Adunări Naţionale în anii comunismului, transferat în 1996 în administrarea Patriarhiei Române.
Câteva informaţii sunt esenţiale şi merită a fi cunoscute şi prin această prezentare. Una dintre acestea este despre pionierul betonului armat în România, inginerul George Constantinescu, o personalitate complexă şi un geniu al construcţiilor, care la doar 25 de ani, în 1906, în urma unor lucrări executate greşit la Palatul Patriarhiei, îşi asumă răspunderea de a construi un zid din beton armat pentru susţinerea clădirii şi apoi prea întreaga executare a Palatului.
Este lucrul care i-a adus faimă şi apoi lucrări, construind imediat după aceea Arenele Romane (1906) din Parcul Carol şi apoi altele, cum ar fi: Palatul Bursei şi Camerei de Comerţ, Palatul Ministerului Lucrărilor Publice, Cazinoul din Constanţa etc. Dar ceea ce mi s-a părut cu adevărat interesant este faima sa mondială, nemaiegalată de niciun alt român: revista londoneză „The Grafic” din 16 ianuarie 1926 îl prezintă într-un tablou alături de cei mai importanţi oameni de ştiinţă şi inventatori din perioada 1900-1925, sub titlul „1900-1925: Pionieri pe calea progresului”. Compania este selectă şi simpla enumerare a celor din tablou ne dovedeşte însemnătatea lui George (Gogu) Constantinescu în elita ştiinţifică a vremii: Einstein, Kelvin, Graham Bell, Edison, Lister, Oliver Lodge, Marconi, Ch. Parsons, J.J. Thomson, J. Dewar, W. Ramsey, D. Wright, Donald Ross, Marie Curie, E. Rutherford şi J. Larmor.
Nu trebuie uitaţi însă nici ceilaţi artizani ai Palatului: cel mai important – arhitectul lui, Dimitrie Maimarolu, al cărui proiect a fost declarat câştigator al licitaţiei publice, o licitaţie internaţională la care au participat 37 de proiecte din Austria, Italia, Franţa, Germania, Anglia şi România. Trebuie remarcate cel puţin două aspecte: în primul rând, remarcabila organizare a etapelor construirii unei lucrări de interes public: licitaţie publică, acte, devize exacte, semnalarea unor erori în realizarea construcţiei de către reprezentanţii statului, care verificau toate aspectele de detaliu ale lucrării. Cu totul altfel decât în prezent. În al doilea rând, rezonanţa şi seriozitatea de care se bucura România, Regalitatea în plan european, ceea ce determină participarea la o licitaţie publică a elitelor arhitecturii, iar în juriu personalităţi precum Edmond de Joly – arhitectul Camerei Deputaţilor din Paris sau Paul Wallot – arhitectul Reichstagului din Berlin.
De asemenea, primul antreprenor al lucrărilor Palatului (1906-1908) a fost inginerul de origine engleză Robert Effingham Grant, realizator, printre altele, a Palatului Artelor (azi demolat) din Parcul Carol, al Palatului Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, al Teatrului Naţional din iaşi sau Hotelului Athenee Palace din Bucureşti. Al doilea antreprenor al Palatului (între 1911-1914) a fost arhitectul Ştefan Burcuş, aparţinând şcolii franceze de arhitectură, sub oblăduirea lui Julien Gaudet, cea mai importantă opera a sa rămânând participarea la proiectul Camerei Deputaţilor (acum Palatul Patriarhiei) şi a Palatului Bursei şi Camerei de Comerţ.
Cu excepţia unui singur defect (repetiţia unor informaţii în capitole diferite), „Palatul Patriarhiei” rămâne un album de înaltă ţinută, cu mari calităţi (informaţie, documentaristică, imagini din perioada construirii, perioada interbelică sau din prezent, lucruri inedite sau noi), care ar trebui să se afle în biblioteca oricărui iubitor al arhitecturii româneşti.
