Carti Carti de fictiune

Orașul morții: Orașul în mantie purpurie, de Asli Erdogan

”Orașul în mantie purpurie”, de Asli Erdogan
Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom. Actual, Iași, 2019
Traducere din limba germană de Gabriella Eftimie

Am fost foarte curios să citesc ‘Orașul în mantie purpurie’, considerată a fi cea mai bună carte scrisă până acum de Asli Erdogan. Auzisem și citisem mult despre scriitoarea și publicista turcă, militantă pentru democrație, apărătoare a drepturilor minorității kurde din Turcia, exilata în Austria după ce fusese întemnițată și interogată timp de câteva luni în 2016 și asupra căreia plana amenințarea unui proces cu grave acuzații de ‘terorism’ (a fost achitată în februarie 2020). ‘Orașul în mantie purpurie’, apărută în 1998 a fost tradusă și publicată în 2019 în colecția ACTUAL – Biblioteca POLIROM a Editurii Polirom. Desi traducerea semnată de Gabriella Eftimie a fost făcută nu direct din limba turcă ci după o ediție germană, mi-am dat seama de la primele pagini că va fi o experiență de lectură deosebită. Nu am greșit.

Motto-ul cărții este extras dintr-un poem de Paul Celan care pune întregul volum sub semnul morții. Și totuși, avem de-a face cu o experiență inedită într-un oraș, Rio de Janeiro, care este pentru mulți un simbol al vieții și al trăirilor intense, al culorilor, dansului și al muzicii și o răscruce de culturi și de tradiții. Ca cititori, vom descoperi însă alături de eroinele cărților (și voi explica imediat pluralurile) că în spatele peisajelor de cărți poștale se ascunde o junglă urbană vicioasă și periculoasă, care își devorează locuitorii. Întâlnirea de culturi este însă prezentă, și ca experiență etnografică, ‘Orașul în mantie purpurie’ oferă o combinație dintre cele mai interesante. Citim în limba română povestea unei intelectuale din Turcia relativ conservatoare ajunsa în Rio, capitala mondiala a libertinajului. Elementele auto-biografice sunt evidente, desi cartea este departe de a fi un volum de memorii. Fiziciana Asli Erdogan avea deja prestigiosul institut de cercetare CERN din Geneva în anul 1994 în rezumatele carierei sale când s-a aflat la Rio cu o bursă de cercetare, pregătindu-și doctoratul. Este și anul în care se petrece acțiunea cărții. Orașul sud-american a avut probabil un rol determinant în schimbarea cursului vieții și carierei ei, Asli Erdogan dedicându-se complet literaturii și publicisticii la întoarcerea în Turcia, după 1996.

‘Orașul în mantie purpurie’ are o structură originala, în care narativul joaca un rol secundar. Este un poem în proză și este o carte în carte, cu un rol special, de pavăză și descânt împotriva morții. Și știm cu toții că descânturile nu funcționează totdeauna. Noi cititorii citim cartea unei scriitoare din Turcia care se afla în anul 1994 la Rio, carte în care eroina pe nume Özgür este o tânără scriitoare din Turcia care se afla în 1994 la Rio și care scrie o carte despre o tânără din Turcia care este identificată doar ca Ö. și care, desigur, se afla în Rio. Anvelopa exterioară a narațiunii (daca se poate vorbi despre narațiune) o surprinde pe Özgür într-un moment de criză. Din frânturi de amintiri și din paginile cărții pe care o scrie reconstituim spirala descendenta a destinului tinerei venite din conservatoarea Lume Veche pentru a trai experiența multiculturală, și care este surprinsă și copleșită de tot – de climă, de personajele boemei onirice pe care le întâlnește, de libertatea și libertinajul moravurilor, de foame, de sex și de superficialitatea legăturilor, și mai ales de prezența permanenta a violentei, crimei, morții.

‘… acel Rio despre care o să vă povestesc e un labirint în care veți găsi mai mult de două dimensiuni. Sau, ca să fim mai exacți, un oraș care iți oferă mai multe labirinturi interconectate, nelegate de spațiu sau timp. Un oraș plin de unghiuri moarte, odăi secrete, ecouri înfiorătoare, expresii schimonosite și profeții vagi despre viitor.’ (pag. 12)

Prăpastiile de mentalitate, sociale, economice o copleșesc de la primele contacte cu orașul:

‘Nici prin cap nu i-ar fi trecut că poate să existe un asemenea iad pe pământ. Țara în care s-a născut și a crescut o protejase de prăpastiile vieții, de mizeria fară fund în care putea să se afunde un om. Niciodată nu și-ar fi putut închipui atâta sărăcie, nici în cele mai întunecate vise. Avea impresia că se află într-un tren de mare viteză care deraiase și care acum înainta nebunește ca să se îndepărteze tot mai mult de orașul care se hrănea cu suferința oamenilor. Și dintr-o-dată, a ajuns în centrul Copacabanei, “cel mai frumos loc din lume”, și în clipa aceea Rio de Janeiro a cucerit-o cu adevărat cu versanții săi abrupți, cu pofta lui de viață tropicală și acordurile sale de banjo. A uitat de favelas. La fel ca orice alt locuitor al orașului aparținând clasei de mijloc.‘ (pag. 26)

Precum mulți dintre dezrădăcinații lumii, scriitoarea caută o referință, un termen de comparație, și îl găsește în amintirea țării natale și a orașului Istanbul:

‘De fiecare data când, de-a lungul vieții sale nestatornice, se stabilea undeva pentru o perioadă, fie într-un sat de pe coasta Oceanului Atlantic, fie într-un oraș central-european din Alpi, Özgür găsea sau își crea propriul Punct Istanbul. Un loc care, din unghiul potrivit, cu lumina potrivită și, mai ales, în starea de spirit potrivită, îi amintea de Istanbul. Dar acest Rio, cu plajele lui despărțite de stâncile abrupte ale scoarței pământești transformate în munte, acest Rio cu golfurile lui înlănțuite ca brațele Amazonasului, orașul asta cu stâncile sale sălbatice, despicând orizontul, acest Rio cu jungla lui nesfârșită care arăta că o plasă pescărească imensă aruncată peste oraș, acest Rio n-avea nimic comun cu Istanbului. Rio avea o frumusețe înșelătoare care aprecia extremele, contradicția și lipsa măsurii. Orașul ăsta atrăgea nemilos oameni spre el, îi seducea și îi amețea de cap, ca apoi să nu le mai dea drumul niciodată. Rio avea același efect magic înspăimântător asupra oamenilor ca măștile africane, în timp ce orașul în care se născuse și crescuse Özgür semăna mai degrabă cu o brățară de argint antică, incrustată cu ametiste: era reținut, elegant, misterios, mândru și înfrumusețat de o patină veche.’ (pag. 66-67)

Singură, naivă, neobișnuită cu mentalitatea orașului și a locuitorilor săi, eroina încearcă să-și învingă singurătatea cu îndrăgostiri fară șansă și legături carnale fară viitor. Cum o văd celelalte personaje?

‘Eduardo o măsură din cap până în picioare pe gringa palidă și tristă. Fața ei era atât de relaxată încât aveai impresia că tocmai fumase niște opiu. Dar rețeaua de riduri miscroscopice ce păreau încrețituri pe o bucată de cuarț dezvăluia o lupta încrâncenată și continuă pentru viață. N-avea nimic din voioșia cochetă și senzalitatea revigorantă a femeilor din Rio. Frumusețea ei părea o frumusețe pierdută, neprefăcută, pură și, mai ales, devastată. A studiat-o de departe în barurile din Santa Teresa, unde stătea tot timpul la o masă din dos și suda țigările în timp ce mâzgălea ceva pe un șervețel. Era un monument pe jumătate prăbușit, dedicat melancoliei, și nu voia să-i molipsească pe cei din jur cu tristețea ei. Și chiar dacă emana singurătate de la distanță, reușea să-i alunge repede pe șacalii care se adunau în jurul ei și nimic n-o făcea să lase garda jos. Eduardo auzise de la cineva că e o scriitoare din Siria. “Femeia asta e singurătatea întruchipată, o zeiță orientală al cărei cult a fost de mult uitat și templul ei, acoperit de graffiti.”‘ (pag. 78-79)

Singura modalitate de a-și învinge singurătatea și de a supraviețui în lumea plină de pericole și de violență din jur este pentru o scriitoare literatura. Se poate spune că din momentul în care începe să scrie cartea cele două fire narative nu sunt numai paralele ci se împletesc, uneori se confundă. Același lucru se întâmplă cu cele două eroine, Özgür și Ö. ale căror trăiri, experiențe, destine, par să se contopească:

‘Özgür căutase mult timp un scriitor care să o ajute, care să înlocuiască lumea aceasta reală, dar irațională în care trăise atâta timp, dar mult mai omeneasca. Până la urma a înțeles că singura care avea cum să găsească un rost în pustietatea aceea care îi invadase sufletul era ea însuși. Nimeni altcineva nu putea să-i explice misterele vieții, nimeni altcineva nu avea cheile de la lacătul ei. Ziua în care s-a hotărât să înfrunte violența absurdă a coincis cu ziua în care a început să scrie. Nu scria pentru sine și nici pentru alții, scria pentru că era nevoită. Zgândărea, ca pe o rană, strat după strat din realitatea din Rio, și vărsatul amestecat cu sânge al unui pacient cu leziuni interne începu să-i mânjescă încet paginile.’ (pag. 102-103)

Într-un timp vag definit, câteva luni sau poate un an-doi, eroina va decădea material și fizic, va cunoaște pe lângă spaima permanentă foamea, blazarea sentimentală, dorul. Cartea care o are pe Ö. că eroina va fi scrisă și terminată. Va fi suficientă pentru a-i asigura supraviețuirea? Într-o lume în care distanța dintre Punctul Istanbul și Punctul Terminus se poate dovedi tragic de scurtă, pot cuvintele adunate într-o carte, poate literatura fi o pavăză sau un colac de salvare? Va trebui să citiți cartea pentru a afla răspunsul scriitoarei. Eu v-o recomand cu căldură. Este o carte dureroasă, pe care cititorii vor simți că a fost scrisă cu pasiune și cu durere.

După cele doua romane și culegerea de nuvele, toate scrise acum peste 20 de ani, Asli Erdogan pare să-și fi suspendat cariera de scriitoare de ficțiune dedicându-și activitatea și condeiul politicii și cauzelor umanitare din patria în care democrația și drepturile omului sunt puse la grele încercări. Deși nu a mai publicat o carte nouă de la acest roman încoace numele ei este menționat permanent între cei mai remarcabili scriitori contemporani ai Turciei. Pe bună dreptate, judecând după ‘Orașul în mantie purpurie’. Va reveni cândva la uneltele scrisului? Îmi pun și eu, alaturi de mulți alti cititori care admiră ceea ce a scris Asli Erdogan, această întrebare.

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Elefant.ro.

(Sursă fotografii: Polirom.ro, Focus.de)

Articole similare

Alteță regală, de Thomas Mann

Jovi Ene

Les Bienveillantes, de Jonathan Littell

Codrut

Un Van Gogh ca nici un altul: Van Gogh (1991)

Dan Romascanu

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult