”Orașul damnat”, de Arkadi & Boris Strugaţki
Editura Paralela 45, ed. a 3-a, rev., Piteşti, 2011
Traducere din limba rusă de Nicolae Iliescu
Nu auzisem de- (nici un) fel despre fraţii Strugaţki; nu până am remarcat coperta verzuie a editurii Paralela 45 şi nu m-am întrebat, curioasă (şi animată de numele ruseşti de pe ea – şi încă două!), despre ce-o fi vorba.
Am aflat, citind prezentarea, că fraţii cu pricina au scris povestiri fantastice şi au evoluat către proza fantastică de factură socială. Mai mult, au introdus în literatura rusă genul „SF utopic” – iniţiativă lăudabilă! Mă întreb dacă, datorită lor, am avut privilegiul de a-l citi pe Viktor Pelevin. Dar poveştile lui Pelevin sunt o altă istorie, care nu-şi are locul aici.
Înapoi la cei doi fraţi, celebritatea le-a fost asigurată de scrierea scenariului Călăuzei lui Tarkovski. Aşa mai vin şi eu de-acasă; de Tarkovski am auzit, şi încă prea multe! Filmul, ce-i drept, nu l-am văzut încă, dar se află destul de sus pe o listă personală.
Oraşul damnat se bazează, spune critica, pe „resortul principal al experimentului comunist: exploatarea neruşinată a speranţei umane într-un viitor mai bun” (am citat din prezentarea cărţii). După o lectură, recunosc, dificilă, am ajuns la o concluzie asemănătoare. Nefiind însă extrem de pătrunsă de „nostalgia” comunistă – pozitivă, negativă sau neutră – nu m-am putut identifica în vreun fel cu personajele sau societatea descrise în roman. Cu toate acestea, nu pot spune că respectivele s-ar fi schimbat în mod definitoriu în zilele noastre. Prototipurile existente le recunosc uşor în orice ştire, mondenă sau nu.
Oraşul damnat este chiar un oraş. Un oraş cu clădiri, străzi şi oameni. Oameni care muncesc, care-şi schimbă profesiile regulat, parcă pentru a vedea cum o fi să prestezi într-o zi ca avocat, şi în următoarea, ca gunoier. Şi fiind vorba despre gunoieri, personajul principal, Andrei, porneşte tocmai de-acolo, de la meseria aceasta, avansând cătinel către funcţii tot mai înalte şi experimentând, astfel, toate straturile sociale.
Andrei evoluează de la gunoier la anchetator, la redactor, la consilier – iar de-acolo, lucrurile o iau razna. Deşi, să recunoaştem, trenul deraiase de mult. Din postura de consilier, de om cu un acces nemăsurat la putere, Andrei obţine o nouă perspectivă asupra tuturor problemelor care-l frământaseră până atunci: scopul Experimentului (care i-a reunit pe toţi, voluntari sau nu, în Oraş), existenţa Anti-Oraşului, a Mentorului său personal – de fapt, însuşi sensul vieţii.
Oraşul damnat este populat, ca oraş, şi populată, drept carte, de o adunătură pestriţă, multinaţională, de schiţe uneori grăbite, alteori remarcabile prin detaliu, ale unor stereotipuri care sfidează timpul. Regăsim, printre acestea, pe veşnicii filosofi aparţinând unor curente diferite de gândire (chinezul Van sau evreul Izea); pe militarii care-şi ţin onoarea mai presus de orice (colonelul); şi pe oamenii simpli, „de la ţară”, care dovedesc, prin purtare şi vorbă, mai multă înţelepciune decât toţi conducătorii la un loc (nenea Iura, în ciuda consumului exagerat de alcool).
O lectură dificilă, pentru mine, cel puţin. Dificilă, însă revelatoare. Nu mă declar (încă) o iubitoare a genului, dar o recomand amatorilor de satire sociale, de proze fantastice cu o tuşă puternică şi continuă de ironie moralizatoare.
Am auzit, oricum, c-au mai scris şi felurite alte lucruri pe placul meu.
