Orange Order. A Contemporary Northern Irish History, de Eric P. Kaufmann (I)

Orange Order. A Contemporary Northern Irish History, de Eric P. Kaufmann
Oxford University Press, 2007

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Okian.ro.

Istoria evoluţiei Ordinului de Orania reprezintă un studiu-caz definitoriu pentru a înţelege clivajele violente care au dominat Irlanda de-a lungul ultimelor patru secole dar şi diviziunile sociale, religioase, politice şi economice care şi-au pus amprenta asupra evoluţiei insulei de smarald. Volumul “The Orange Order. A Contemporary Northern Irish History” scris de Eric P. Kaufmann[1] analizează evoluţia uneia din instituţiile interesante, unice din Irlanda de Nord, Ordinul de Orania, o organizaţie care a jucat un rol foarte important pe scena politică a celor şase comitate nord-irlandeze care, din 1921 au format un mini-stat de sine stătător în cadrul Imperiului Britanic si, ulterior, asociat Marii Britanii (a cărei titulatură oficială continuă să includă şi Irlanda de Nord). Denumirea oficiala este cea de Loyal Orange Institution (LOI),[2] nume ce arată încă din start ataşamentul membrilor săi, de religie protestantă, faţă de legătura de loialitate cu Marea Britanie şi suveranul britanic. Numele adoptat reprezintă în sine o explicaţie clară a scopului Ordinului căci Wilhelm de Orania a fost principele olandez care a învins armatele regelui catolic James II (sau Jacob II) în timpul războiului civil care s-a sfârşit prin victoria forţelor lui William II în cadrul bătăliei de la Boyne, din Irlanda, de la 1 iulie 1690 (versiunea gregoriana 12 iulie).

Un pic de istorie

Ne este imposibil să înţelegem cum a conceput autorul volumului analiza istorică a evoluţiei contemporane a Ordinului (1963-2005) fără o minimă trecere în revistă a istoriei vechi a Ordinului de Orania. Fără cunoaşterea începuturilor, bănuim, chiar şi cititorilor britanici le-ar fi greu să înţeleagă importanţa pe care a avut-o un Ordin socio-religios, puternic implicat în viaţa politică, în istoria Irlandei care, ştim bine, este atât de strâns legată de cea a Marii Britanii. O legătură de prea puţine ori fericită, trebuie să o recunoaştem. Ordinul a fost înfiinţat în anul 1795 de către James Wilson, Daniel Winter şi James Sloan într-o perioadă destul de tulbure şi sângeroasă pentru Irlanda. Ambele comunităţi îşi înfiinţaseră proto-grupări-paramilitare, cea protestantă numindu-se “Peep-o’-Day Boys” iar cea catolică, totuşi majoritară în ansamblu Irlandei insa cucerită, “the Defenders”. În iulie 1795 reverendul protestant Devine a oficiat o slujbă în amintirea victorie de la Boyne însă a făcut-o atât de convingător şi pasionant încât la ieşirea din biserică, credincioşii protestanţi au început să bată cu bestialitate orice catolic le ieşea în cale şi chiar să vandalizeze casele catolicilor aflate în apropiere.

Un alt incident a avut loc la 21 septembrie 1795 când cele două grupări paramilitare s-au încăierat lângă Loughgall, la câteva mile de orăşelul Drumcree, incidente în care între patru şi treizeci de catolici au fost omorâţi. Lordul Gosford, guvernatorul comitatului Armagh, declara după aceea ‘Nu este un secret că persecuţiile au început să domnească în aceste ţinuturi…doar crima este profesia de credinţă a romano-catolicilor”. Un reprezentant al ordinii protestante nu putea avea o altă concepţie. De-a lungul secolului al XIX-lea Ordinului a mai fost implicat în nenumărate conflicte locale cu partea catolică, de cele mai multe ori, previzibil, reuşind să provoace destule victime. La 25 mai 1816 câţiva membri ai Ordinului au năvălit în biserica congregaţiei Dumrully, din parohia Cavan unde au început să tragă în cei prezenţi, ucigând preotul şi mai mulţi credincioşi.

În faţa agitaţiilor crescânde din Irlanda, guvernul de la Londra a adoptat la 19 iulie 1823 o legislaţie îndreptată împotriva tuturor societăţilor sau asociaţiilor care îşi obligau membri să rostească şi respecte un jurământ de credinţă. Egalitatea catolicilor cu restul cetăţenilor protestanţi, instaurată prin intermediul legii emancipării adoptata în 1829, a permis majorităţii irlandeze să aleagă reprezentanţi pentru Parlamentul de la Westminster, stârnind însă temerile minorităţii protestante privind o posibilă autonomie sau chiar independenţa a Irlandei faţă de Marea Britanie. Această frica (în special frica de a pierde privilegiile şi averile, de multe ori constituie în dauna sau prin exproprierea catolicilor) a reînviat interesul pentru Ordinul de Orania care, deja la începutul secolului al XX-lea, număra printre membrii săi marea majoritate a aristocraţiei protestante, direct interesată în păstrarea statu-quo-ului. Nu aceeaşi năzuinţă o avea mişcarea naţionalistă irlandeză (cu întregul ei corolar de organizaţii – partide, frăţii, asociaţii şi chiar ceea ce va deveni Armata Republicana Irlandeză – I.R.A.). În urma războiului de independenţă (1919-1921) Guvernul Britanic s-a văzut nevoit să renunţe la exercitarea unui control direct asupra a 26 de comitate irlandeze însă, sub presiunea Ordinului de Orania, care reprezenta interesele minorităţii protestante din Irlanda, a păstrat şase comitate din cele nouă ale istoricei provincii a Ulster-ului. Cele şase comitate au fost decupate strategic căci în această entitate populaţia protestantă reprezenta majoritatea însă nu una zdrobitoare (raportul era de 60% – 40%).

Guvernul britanic a dat mână liberă protestanţilor irlandezi care au instaurat un sistem politic/social/economic discriminatoriu (comparat de mulţi istorici drept un apartheid european) la adresa catolicilor. Dacă timp de o jumătate de secol elita protestantă a reuşit să păstreze monopolul puterii, la sfârşitul anilor 1960, s-a dezvoltat, sub influenţa lui Martin Luther King, în rândul catolicilor, o mişcare paşnică de nesupunere civică care a aprins spiritele în provincie şi a dus la declanşarea conflictului civil din Ulster (The Troubles). Ordinul de Orania a încurajat înrolarea membrilor săi în Royal Ulster Constabulary (forţele de poliţie aflate sub controlul protestanţilor) şi în Ulster Defence Regiment. În perioada lungului conflict civil 300 de poliţişti membrii ai RUC şi 200 de militari din UDR au fost asasinaţi de către I.R.A. Ordinul a respins înarmarea masivă şi chiar transformarea sa într-o armată locală pe considerentul că Our weapon is the truth. Însă ne întrebăm de ce ar fi avut nevoie să se înarmeze când oricum forţele de securitate din provincie erau formate în proporţii covârşitoare din protestanţi. În plus, odată cu intervenţia directă a Londrei, care a preluat controlul sistemului de securitate, şi Armata Regală Britanică era implicată.

La sfârşitul anilor 1950 Ordinul avea în Irlanda de Nord 70.000 de membrii însă în anii ‘70 numărul noile s-a mărit căci se credea că Ordinul de Orania se va militariza. Dezamăgiţi, mulţi protestanţi s-au retras. Abolirea regimului de la Stormont în urma încăpăţânării protestanţilor de a introduce reforme radicale în statutul minorităţii catolice, sporirea violenţelor au dus la impunerea controlului direct al Londrei în afacerile interne ale Ulster-ului situaţie ce nu a fost primită cu bucurie de către protestanţi. În următoarele două decenii programul politic al Ordinului a fost unul ultraconservator, total nerealist : respingerea oricărei formule de împărţire a puterii cu naţionaliştii ; respingerea oricărei modalităţi de cointeresare a Dublinului în afacerile interne ale Ulsterului ; abolirea administraţiei directe a Londrei şi revenirea la regimul pur protestant de dinainte de 1972; distrugerea totală a I.R.A precum şi dreptul de a organiza parade urmând vechile trasee.

Resorturi intime

Motivaţia Ordinului a fost, rezumând, până recent, păstrarea statutului dominant al protestanţilor. Chiar dacă cele două tabere se diferenţiază net folosind termeni precum republicani – naţionalişti – catolici, pe de o parte (desemnându-i in extenso pe autohtonii irlandezi care trăiau în Irlanda înaintea cuceririi engleze) şi protestanţi – loialişti -unionişti, pe de altă parte, termeni ce-i reprezintă pe urmaşii coloniştilor englezi şi scoţieni, tabloul comportă deosebit de multe nuanţe căci, aşa cum o dovedeşte şi volumul lui Kaufmann, nici o tabăra nu a fost şi cu atât mai puţin nu este complet omogenă. Ceea ce este denumit generic drept populaţia protestantă a Ulsterului, căci menţionarea apartenenţei religioase continuă să aibă importanţa sa în Irlanda de Nord, este de fapt formată din adepţii unor biserici protestante care, nu întotdeauna se înţeleg minunat: prezbiterienii, metodiştii, the Church of Ireland (anglicanii).[3]

Ordinul a încercat să aibă o dimensiune imperială, beneficiind şi de imigraţia în cadrul diverselor posesiuni şi dominioane, având loje în mai multe părţi ale lumii anglofone, în mare măsură în Imperiul Britanic. În 1920 mai mult de 100.000 de membri ai Ordinului de Orania, de două ori mai mulţi decât în Irlanda de Nord, locuiau în Canada (format din imigranţi protestanţi din Irlanda). Numai în provincia Newfoundland care a decis să facă parte din Canada abia în 1949, 35% din bărbaţii de religie protestantă erau oranieni. Oraşul Toronto a fost un alt fief al protestantismului militant portocaliu, marea majoritate a primarilor oraşului fiind membri ai Ordinului fapt ce influenţat semnificativ angajările în forţele de poliţie, administraţie, transporturile publice. În principal se urmărea păstrarea dominaţiei protestante în faţa ameninţărilor reale sau imaginare ale catolicilor (atât irlandezi cât şi francezi). Patru prim-miniştri ai Canadei au fost membri ai Ordinului de Orania precum şi mai mulţi guvernatori provinciali. În prezent declinul Ordinului este total, doar aproximativ 5000 de membri participând la reuniunile organizate care iau mai mult forma unei fraternităţi culturale.[4] Loje ale Ordinului se mai regăsesc în Anglia, Australia, Noua Zeelandă, Scoţia (deosebit de active de-a lungul conflictului din Ulster având în vedere gradul de rudenie al multor protestanţi din Ulster cu cei din Scoţia), Statele Unite ale Americii sau chiar Republica Irlanda.

(va urma)

---

[1] Oxford University Press, 2007

[2] Din motive politice interne dar si literare am preferat traducerea Ordinul de Orania. De altfel, portocaliul este culoare caracteristica olandezilor fiind adusa in insulele britanice de William (sau, in terminologia protestanta nord-irlandeza the Good King Billy.

[3] Curentul protestant mai rebel si liberal era format din adeptii metodismului si prezbiterianismului, mai ales in comitatele Antrim si Belfast. Acest curent a fondat miscarea United Irishmen de la inceputul secolului al XIX-lea care milita pentru independenta unei singur Irlande. Curentul conformist, aristocratic si loialist era format din anglicanii reuniti in “the Church of Ireland”

[4] Pag.275

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Okian.ro.