”Opere VI, Memorialistică”, de Ioan Slavici
Editura Univers Enciclopedic Gold, sub egida Academiei Române, București, 2005, 1112 p.
Text ales și stabilit, note și comentarii, repere critice și indici de Constantin Mohanu, Prefață de Eugen Simion
Pare surprinzător faptul că ediții integrale din operele clasicilor români au fost alcătuite abia recent; de pildă, ediția Perpessicius, din Eminescu, s-a încheiat în 1999 (începută în 1939). Asemănător este și cazul lui Slavici, care, după ediții parțiale interbelice, va avea parte de mai multe încercări în perioada de după al doilea război: a lui J. Popper (Opere alese, contaminate de propagandismul mărunt al editorului), a lui D. Vatamaniuc, desfășurată între 1967 și 1983, avînd mai mulți editori și o viziune deci neunitară, astfel încît abia inițiativa recentă, semnată de Constantin Mohanu, ordonează satisfăcător cele aproape 10 000 de pagini ale lui Slavici. Între 2001 și 2012 au apărut, așadar, vol. I-II, de Nuvele; vol. III-IV, Romane; vol. V, Povești și teatru; vol. VII-VIII, Publicistică literară și scrieri istorice, etnografice, sociale și economice; vol. IX-X, Publicistică social-politică.
Editorul este foarte cunoscut în lumea științifică pentru probitatea dovedită, începînd practic cu anii 1960, la operele lui Anton Pann, Vasile Alecsandri, Coșbuc sau Victor Eftimiu, precum și în texte de folclor literar, contribuind decisiv la ediția de Opere inițiată de D. Vatamaniuc, la care a alcătuit volumele de Scrieri pedagogice (vol. XI-XII, din 1983).
Editată cu concursul Centrului de Cercetări „Ioan Slavici” de pe lîngă Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” din Arad, cartea de față, ce se ocupă de memorialistica lui Slavici, cuprinde volumele Închisorile mele, Amintiri și Lumea prin care am trecut, la care se adaugă o secțiune de Periodice, una de Manuscrise și o a treia de Varia. Textele sînt însoțite de „Note” și „Comentarii”, de repere critice și de indici de nume, geografici și de scrieri, publicații sau denumiri de instituții, încercînd să stabilizeze o viață foarte tumultoasă, în care Ioan Slavici (1848-1925) a încercat aproape orice, de la ocupații de sezon studențesc, la catedere, cancelarii, notariate și, mai ales, publicistică politică, activitate politică în spirit unionist, care îi va aduce primele condamnări, din partea austro-ungarilor. Reușind să ajungă la București, alege, în primul război mondial, tabăra germană (Puterile Centrale), scriind la oficiosul german din Bucureștiul ocupat, crezând sincer într-o germanizare a României. Rezultatul, după Mare Unire: alți ani de temniță, la o vărstă respectabilă, de peste 70 de ani. Va fi eliberat în urma unor diligențe publice (iertat deci de colaboraționism), cînd deja începuse să își scrie amintirile; se pare că mai întărzia să plece, pentru că viața nu a fost foarte generoasă cu acest spirit romantic: nu avea unde să se ducă – alege casa uneia dintre fetele sale, undeva în zona Vrancei, unde se va și sfîrși.
Scrise la finele unei vieți de militant politic, pentru care nimic nu era mai străin decît nedreapta acuzație de colaboraționism în primul război, Amintirile lui Slavici, întreaga sa memorialistică deschide o poartă către finalul secolului XIX și începutul secolului XX, către aspirațiile și personajele epocii.
Slavici scrie din închisoare despre „Închisorile mele”, descrie detenția și moravurile epocii; la Vaț, lîngă Budapesta, unde a fost mai întîi închis pentru articolele sale vreme de un an, a putut să își aleagă momentul începerii detenției, avînd un regim semideschis, cu cameră personală (dotată cu o saltea din păr de cal), cu posibilitatea unor vizite și ieșiri, cu hrană (contra cost!) de la restaurantele mai apropiate, precum și cu plata chiriei pentru camera în care era deținut. În episodul Văcărești (detenția din 1919), unde și începe redactarea acestor amintiri, insistă asupra voinței de a nu semna vreo cerere de grațiere (s-ar fi recunoscut vinovat), motiv pentru care se prelungește detenția sa.
Deosebite, în Amintirile sale, sînt paginile despre prietenii săi: Eminescu (descris în momente și circumstanțe semnificative: serbarea de la Putna, relațiile politice, în fine, prin firea sa), Alecsandri, Coșbuc, Creangă, Caragiale și – implicit, Maiorescu. Fapte de viață, atitudini, principii și greșeli, totul curge prin fața moralistului Slavici, atent observator al lumii înconjurătoare.
Astfel, rămîn memorabile paginile despre Eminescu: „nu era în stare să mintă, să treacă cu vedera reaua-crediță a altora, să tacă şi, atunci când era dator, să vorbească, să măgulească ori chiar să linguşească pe cineva, şi-n gândul lui cea mai învederată dovadă de iubire şi de stimă era să-i spui omului şi-n bine, şi-n rău adevărul verde-n faţă. El era în stare să se umilească, să stăruie, să cerşească pentru vreun nevoiaş: pentru sine însuşi cu nici un preţ. Vorba lui era vorbă şi angajamentul luat de dânsul era sfânt. Niciodată el nu lua asupra sa sarcini pentru care nu se socotea îndeajuns pregătit ori pe care nu era gata să le poarte cu toată inima.”
Lumea prin care am trecut, publicată postum, descrie locurile formației lui Slavici: de la Arad și împrejurimi, la Timișoara, Pesta sau Viena (unde îl va cunoaște pe studentul Eminesu), la Oradea sau Sibiu, cu nostalgia apusului de viață; secțiunile complementare ale acestui volum de Opere întregesc portretele contemporanilor (în special cu noi episoade eminesciene), dar și o anumită perspectivă de viață, în special prin aforismele sale, tot atîtea posibile devize: „Rabdă, cînd n-ai încotro, dar poartă de grije ca răbdarea să nu țină mult”.
