”Omar și diavolii”, de Dan Ciupureanu
Editura Polirom, Colecția Ego. Proză, Iași, 2017
Postfață de Radu Aldulescu
După două volume de poezie, Dan Ciupureanu scrie acest roman atipic, apărut de curând la Editura Polirom. De ce atipic? Pentru că scriitorul alege să se joace un pic cu mintea cititorului, prezentând, alături de o narațiune perfect cronologică, având în prim plan un personaj care trăiește într-o lume a supraviețuirii, perfect plauzibilă, un șir întreg de gânduri (scrise cu italice) ale unui personaj necunoscut, care în același timp filozofează și delirează, astfel încât acestea par desprinse dintr-o altă carte, aparent fără noimă și fără să ne dăm seama inițial ce legătură are cu personajul nostru:
”Când nu mai vreau să trăiesc, mă ridic pe vârfuri, cu mâinile deasupra capului, și mă învârt ca o balerină sub reflectorul gardului electric, apoi mă retrag cu spatele, salutând persoanele care se descompun.” (pag. 16)
Dar să povestim despre personajul principal, Ian. El pare a fi un neadaptat, chiar dacă aparent, măcar la început, se simte bine în pielea lui. De altfel, asta pare a fi caracteristica tuturor tinerilor din ultimele generații, care confruntați cu libertatea mai bine sau mai prost înțeleasă, cred că actul rebeliunii este unicul care le dă satisfacția de a fi fericiți. Așa că Ian trece prin diferitele stadii ale adolescenței și intrării în maturitate prin chefuri, băutură și țigări, câteva joint-uri, dar și și multă violență. Dacă primele par a fi stagii ale tuturor tinerilor, violența verbală, dar mai ales fizică, indică o suprasolicitare a nervilor care nu poate duce lucruri bune decât în puține cazuri.
Ian este bântuit atât de schizofrenia mamei sale, care stă mai mult în spital, dar este adusă și acasă, dar și de iubirea pe care i-o poartă Roxanei, dublată de o gelozie feroce și de respingerea lui, atunci când este cu adevărat cunoscută firea sa, de către părinții fetei sau chiar de către ea. În această atmosferă destul de tulbure, el decide să plece de acasă, prin străinătățuri (Italia, Spania, Franța), pentru a face rost de ceva bani, pentru ca apoi să o cheme și pe Roxana alături de el. Este călătoria inițiatică a unui suflet bântuit și, treptat, această formă de alienare este din ce în ce mai vizibilă cititorului, pentru că Ian începe să fie derutat, să îi fie frică, să vadă peste tot mascați și otrăvuri, pentru ca, în final, să cedeze. Această parte a volumului, cea care este descrisă formarea și suferința lui Ian, este în același timp credibilă și realistă, dar și apropiată unui cititor obișnuit, care poate zări, printre pagini, pasaje din propria tinerețe. Chiar dacă, în ultimele pagini, Ian devine Omar, viața lui este viața noastră, cu singura diferență că el a avut nenorocul să sfârșească altfel, iar sufletul său nu a supraviețuit tumultului de emoții.
Dar ce sunt pasajele scrise cu italice, intercalate prin realitate? Ei bine, sunt divagări de la realitate, sunt înșiruiri de cuvinte scrise de către un personaj necunoscut (oare?), un strigăt de neputință, de boală sau un fel de a filozofa fără sens. Orice din toate acestea sau chiar toate. Dacă partea despre și cu Ian este citibilă, dar și puțin pretențioasă, cugetările personajului misterios și dialogul său cu diavolii și cu propriul sine sunt semne ale unui delir fără limite și fără posibilitate de vindecare, dar în același timp locul unde talentul scriitorului se vede mai evident, tocmai pentru că aceste pasaje sunt mai greu de scris, de conceput și oferă mostre ale unei gândiri elaborate:
”Azi nu mă mai feresc de nimeni, recunosc că sunt fericit. Planetele s-au aliniat la fereastră și-mi luminează somnul. Colegii m-au felicitat la serviciu. Părinții m-au sunat pe mobil, deși costă mult. Frații m-au sunat și ei. Soacră-mea m-a întrebat ce vreau să mănânc și s-a conformat. Nevastă-mea mi-a aranjat un colț numai al meu, cu bere și țigări – azi am reușit să-i fac pe toți mândri de mine.” (pag. 56)
Radu Aldulescu, cel care semnează postfața romanului, consideră cu personajul principal imaginat de către autor este un alter-ego al scriitorului și nu avem cum să-l contrazicem, de vreme ce nu îl cunoaștem îndeajuns pe acesta din urmă. Cert este că ”Omar și diavolii” este un roman care merge pe cartea unui tipologii a cetățeanului român a ultimilor douăzeci de ani, care neadaptat complet propriei societăți, a ales să supraviețuiască într-un fel, plecând din țară. Nu toți reușesc și atunci se iscă o nebunie în mintea și gândurile acestui om, pentru mulți la figurat, pentru unii, cu antecedente în familie, la propriu. Fie și așa, nu este un roman care să fascineze, îți trebuie aproape la fel de mulți nervi ca ai personajului principal pentru a răzbate, îți trebuie ceva aplecare spre filosofie și poezie, e nevoie de răbdare și înțelegere. Lucruri pe care nu le are toată lumea.
