Om și motan: o călătorie inițiatică – „Memoriile unui motan călător”, de Hiro Arikawa

„Memoriile unui motan călător”, de Hiro Arikawa
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2020
Traducere din limba japoneză și note de Raluca Munteanu

Când am luat prima dată în mâini cartea scrisă de Hiro Arikawa, evident că motivul principal a fost titlul. Dacă-i cu pisici, e pentru mine, îmi zic, de obicei. Că sunt cărți ilustrate, că sunt benzi desenate, că sunt povești fantastice sau cu o doză de realism magic bine ancorată într-un București interbelic, dacă au vreo variație a substantivului „pisică” în titlu sau între pagini, au fost croite pentru mine.

Apoi, m-a atras scurta biografie a autoarei, pe care o spicuisem de pe internet. Mi s-a părut interesantă trecerea de la mai multe serii de romane cu descrieri tipice Young Adult, lăudate pentru felul în care prezintă relațiile dintre personaje provenind din pături sociale diferite, dar și structuri militare – fie reale, fie imaginare, la romanul pe care-l țineam în mână (așa cum am spus, atrasă în primul rând de prezența motanului, în titlu și pe copertă) – roman descris, de altfel, drept ușor.

Așa a și părut. Ușor. Poate pentru primele pagini, în care facem cunoștință cu naratorul cu patru lăbuțe, urechi și coadă, pe numele său Nana (cuvântul japonez pentru cifra șapte, cu care i se pare prietenului său, Satoru – nu pot folosi termeni precum „proprietar” sau „stăpân” când vine vorba despre cei care adoptă animale – că ar semăna coada cu pricina). Sigur, replicile sale sunt amuzante. Zâmbim sau chiar râdem, imaginându-ne cum îi răspunde motănește celui care-l convinge să-i rămână alături.

Dar lucrurile nu rămân multă vreme așa.

Povestea se ramifică și se complică, începând să alterneze planurile. Între un prezent în care Satoru pare a se decide brusc că Nana nu-și mai are locul în viața lui și un trecut în care aflăm cum a copilărit, cum și-a cultivat prieteniile și cum, încet, încet, a pierdut legătura cu oamenii aceia, parțial sau total, începem să înțelegem de ce, pe lângă scris, autoarea și-a înființat și o trupă de teatru (numită Sky Rocket, dacă erați curioși/oase!): nimic mai ușor decât să ne imaginăm succesiunea de momente ca pe un film, sau, în cazul meu, ca pe un film animat, parcă desprins din mințile capabile ale studiourilor Ghibli.

Să știți că așa mi-am și imaginat călătoria în care pornesc cei doi, Satoru și Nana, prin Japonia; ca pe un film de animație japoneză. Cu vocile atipice, parcă prea repezite, și totuși melodioase, ale personajelor masculine, și cu tonurile cântate și uneori cu o jumătate de octavă prea încântate ale personajelor feminine. Cu glasul lui Nana dublat de același domn care dubla, când eram copilă, seria Sailor Moon.

(Informație pentru cei și cele care veți îndrăgi cartea: ea a fost, de fapt, ecranizată, în 2018, în regia lui Koichiro Miki. Eu nu știu dacă vreau să văd filmul, pentru că mă tem că mi-ar strica imaginile despre care tocmai ce v-am povestit mai sus.)

Despre ce este, însă, vorba în roman? De ce povestește Nana despre călătoria făcută cu Satoru în crucișul și în curmezișul Japoniei? Nu v-aș spune. N-a fost previzibil pentru mine și a avut un impact puternic când am aflat. M-am pus în blana propriilor pisoi. Cum ar reacționa ei la o situație similară, dacă ar avea capacitatea de a-și transpune emoțiile în gânduri? Și, în ciuda teoriei care contrazice ideea, cum ar fi ca prietenii noștri blănoși să-și poată exprima trăirile și să aibă amintiri, să nu trăiască doar ancorați în prezent?

Chiar dacă nu vă dezvălui prea mult din intrigă, pot să vă spun că, în călătoria lor, om și motan descoperă multe fețe neașteptate ale Japoniei. Este prima dată când pornesc la un drum atât de lung și când își fac timp să privească, să miroasă și să simtă ce-i înconjoară. Întâlnesc oameni, cu care Satoru vorbește, oameni din trecutul lui, care ajung să-i facă parte și din prezent. Întâlnesc animale, cu care Nana se înțelege sau nu, pe care le privește cu uluire sau cu înțelepciune, și cu care poartă alt rând de dialoguri spumoase. Și vorbesc despre viață: viața oamenilor, viața animalelor, viața lor împreună.

În timp ce scriam rândurile acestea, am luat din nou în mână cartea. Am recitit ultimele pagini și ochii mi s-au umplut iar de lacrimi – așa a fost și la prima lectură. Nu doar pentru că protagonistul este un motan, și pe deasupra și hâtru, și înțelept! – ci și pentru că romanul vorbește despre conexiunile dintre oameni, conexiuni care se creează, uneori, din nimic, despre care nu crezi că vor ajunge să dăinuie, și care, totuși, devin mai trainice în împrejurări neașteptate. În stilul pe care am ajuns (nu știu dacă pe drept) să îl asociez cu al autorilor și autoarelor din Japonia, un stil simplu, deloc sofisticat, Hiro Arikawa spune o poveste care ar putea fi a oricui și care va atinge nu doar iubitorii și iubitoarele de animale.

Pentru mine, Memoriile unui motan călător a fost una dintre cele mai sensibile și mai deosebite cărți citite de la o vreme-ncoace.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.

(Sursă imagini: LibHumanitas.ro, Goodreads.com, Asianwiki.com, Hollywoodreporter.com)