„Oameni mari”, de Maria Orban
Editura Nemira, Seria n’autor, București, 2020
Toate căsniciile fericite sunt la fel. Doar cele nefericite sunt diferite. Cam așa începea romanul „Anna Karenina” și la el m-a dus gândul când am terminat lectura romanului „Oameni mari”, semnat de Maria Orban și apărut în colecția N’Autor, de la Editura Nemira. Rucsandra Radu este o profesoară tânără, de doar 36 de ani, dar care se pomenește în fața unui divorț iminent. Secătuită de puteri, cu moralul la pământ, aceasta încearcă din răsputeri să înțeleagă gestul lui Seba, soțul care o părăsește cu o singură frază: Eu nu mai pot. Ce s-a schimbat în cei șase ani de trai? Ce poate da de pământ toate amintirile și trăirile cumulate în doi? Dar oare au existat vreodată doi?
Maria Orban escaladează câteva teme deloc convenționale în romanul său, care, trebuie să recunosc, are un început destul de înșelător. Ceea ce mi se părea la începutul cărții doar o istorie despre încă o femeie părăsită, devine spre final un întreg monolog despre dureri demult uitate, despre familii disfuncționale și despre cum un tată absent îți poate distruge întreg echilibrul emoțional. Probabil, anume această parte mi-a captat iremediabil atenția, deoarece și eu am crescut fără tată, iar trăirile Rucsandrei nu-mi sunt străine.
Sinceră să fiu, romanul mi s-a un puzzle în care autoarea a omis să ne spună prea multe, dar ne-a lăsat să credem sau să intuim ce a adus-o pe eroină la sapă de lemn în privința sentimentelor și trăirilor sale.
Acel tată care nu și-a dorit copilul, acea mamă care încercând să păstreze niște aparențe nesănătoase obsesive – toate la un loc au plămădit o femeie cu nervii la pământ. Rucsandra este un amestec de apatie, de divergențe și de vină, cu extrem de puțină stimă de sine și cu experiențe amoroase viciate. Încercând să găsească acel „tată” care ar proteja-o de lumea nemiloasă din jur, aceasta se pomenește în fața faptului împlinit: este un om stricat. Prin toată stilistica de care dă dovadă în istoria sa, Rucsandra este imaginea unei generații. O să citez un pasaj cu care rezonez:
„O porcărie! Povesteam într-o zi cu Carmen, despre cum provenim noi dintr-un șir lung de femei care și-au asumat roluri de bărbați. Bărbați care ar fi trebuit să le fie soți, frați, iubiți, tați; niște femei care au pus capac peste capac să astupe golurile lăsate de ceilalți. Niște femei care s-au asprit, încrâncenat, camuflat sub o crustă atât de tare, că nimeni nu a putut să mai ajungă la ele”.
Încercarea de a explica prin exemplul Rucsandrei, de ce eșecurile și traumele din trecut ne ajung la maturitate, fac din romanul Mariei Orban o lectură inedită. Departe de canoanele clasicelor scrieți amoroase, pline de emoții aproape teatralizate, „Oameni mari” este o carte foarte „terestră”, foarte aproape de acele realități în care ne trăim veacul. Cum să nu dai dreptate acestui pasaj: „Frigiditatea multor femei e cauzată de tendința mamelor lor de a le considera încă fetițe și de faptul că ele se complac în rolul ăsta”.
Vreau din start să fac o remarcă pentru cititorii sceptici. Nu veți primi un roman covârșitor, cu personaje zbuciumate până în măduva oaselor. Aveți în față o scriere cu și despre oameni obișnuiți, în care încă se mai zbat copii neînțeleși, ignorați și traumatizați (în acest sens, coperta cărții este absolut organică și se încadrează perfect subiectului).
Maria Orban este o prozatoare care promite multe pentru mine, în calitate de cititor. Cred că a reușit să ne anestezieze cu un roman care reflectă condiția feminină într-o societate promiscuă din punct de vedere emoțional.
