”O nouă speranță”, de Anna Brâncoveanu de Noailles
Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom. Esențial, Iași, 2016
Traducere din limba franceză de Ana Antonescu
Moto: ”Nu era ea, în fond, o ființă solitară; ce-i plăcuse cel mai mult în viață? Visul, imaginația, monotonia calmă. Desigur că fusese fericită odinioară, la începutul căsătoriei, când popula cu atâtea dorințe vagi albul golului, când se trezea lin dimineața, fără să știe ce an e, nici ce vârstă are, într-atât i se părea de infinită blândețea zilelor.” (pag. 115)
Mi-am exprimat de mai multe ori în ultimul timp, aici pe site, plăcerea de a citi romane construite destul de clasic, atât din punct de vedere al stilului, cât și al subiectului, mai ales când am citit romane franceze sau rusești. Chiar dacă subiectele sunt destul de tipice, implicând de obicei povești de iubire ale aristocrației timpului, există o cursivitate a scrierii și o profunzime a sentimentelor descrise care fac lectura extrem de plăcută. Cu aceste gânduri, am pornit și la lectura romanului ”O nouă speranță” al scriitoarei franceze de origine română, Anna Brâncoveanu de Noailles (pentru câteva amănunte despre biografia acesteia, puteți consulta Wikipedia, dar și acest articol de pe Filme-cărți.ro).
Sabine de Fontenay este o aristocrată franceză, fără prea multe preocupări și lucruri de îndeplinit, cu excepția umplerii propriului timp și consacrării diferitelor uzanțe tipice clasei înalte din Paris: ia parte la diferite discuții mai mult sau mai puțin savante în familie sau la prieteni, merge la teatru sau la expoziții, călătorește destul de des, după uzanțele epocii, iarna stând la căldurică la Paris, iar vara la reședințele de vara, din munții Vosgi sau din Elveția. Un trai excelent, fără prea multe preocupări, alături de un soț destul de absent, atât fizic (pleacă o perioadă într-un expediție maritimă, undeva spre Maroc), cât și psihic (de vreme ce îi cam ignoră trăirile acesteia, considerând că sunt toane de moment).
Probabil această lipsă de preocupări reprezintă și cauza pentru care Sabine este extrem de schimbătoare, dornică de oarece plăceri temporare, nefericită până la urmă. Pentru ea, fiecare bărbat din preajmă este o simplă redută, care devine o pasiune temporară și pe care trebuie să o cucerească fără tăgadă, cu orice chip, fără rămușcări sau cuvinte goale. De aceea, vom descoperi în cele trei părți ale romanului că ea îi înșiră, pe rând, trei bărbați diferiți, toți trei aflați în rândul prietenilor apropiați ai familiei, deși pasiunea nu îi este mereu împărtășită, dar fiecare reprezintă o nouă speranță spre o viață fericită.
Ce este ciudat este că ea nu este o amantă obișnuită, nu iubește la disperare, nu caută întâlnirile cu orice preț, nu își dezvăluie prea curând sau prea ușor sentimentele. Ea este ciudată și detașată, schimbătoare și pretinsă cunoscătoare a sufletului uman, încât bărbații care îi apar în întâmpinare par a fi victime sigure și ușor de ghicit și de descifrat. Nu este chiar așa, pentru un cititor de gen masculin, ea este cea neînțeleasă, este un mister feminin cum poate grăbi așa de mult lucrurile, încât pasiunile, dorințele, iubirile vin și trec cu așa mare repeziciune, fără a influența prea mult, în timp, propria personalitate. Păi cum ne-am simți noi dacă am iubi cu intensitatea pretinsă de ea o persoană, pentru ca apoi, după câteva săptămâni, luni, am trece la următoarea fără niciun suspin la vederea primei persoane?
”Ținea la Henri. Nu se gândea că i-ar face vreun rău preocupându-se de Jérôme, nici pentru că dintr-odată începuse să-i placă mult pictura și să frecventeze saloanele Luvrului. Și apoi, nu stătea să chibzuiască, trăia purtată de un elan ușor, de sentimentul unei vieți înălțătoare și al infinitului.” (pag. 54)
Tocmai de aceea, încet-încet, o categorisim într-un fel sau altul, iar acest lucru nu îl facem doar noi, ci și acei bărbați sau femeile care vin în contact cu ea. Marie, cumnata ei, căsătorită cu unul dintre bărbații pe care și Sabine îi iubise cândva, devine geloasă când aceasta din urmă se află în preajmă, conștientă de stilul lunecos și schimbător al ei. Bărbații își dau seama rapid că are o fire extrem de ciudată, că stările ei se schimbă de la un moment la altul și sunt volubili numai atunci când starea ei de bine este prezentă. Așadar, cum este Sabine? Este bolnavă psihic sau doar o simplă femeie care nu e conștientă de ea însăși, plăcându-i să umble, fără regret, din floare în floare? Ei bine, cu acest gen de personaj nu poți empatiza, poate doar doamnele sau domnișoarele de pension să o mai facă:
”Nu știa ce să creadă despre femeia aceasta care se contrazicea de la vorbe la priviri, de la priviri la gesturi.” (pag. 144)
Nu am fost entuziasmat de stilul Annei de Noailles: chiar dacă este apropiat de cel clasic, iar subiectul este cu siguranță clasic, așa cum spuneam mai sus, frazele ei par a fi prea lucrate, forțate, astfel încât să pară mai filosofice și mai pe gustul scriitorilor timpului său. Întreaga carte poate fi considerată o colecție de citate, dar de cele mai multe ori ele sunt gândite, nu spontane, deși unele pot fi memorabile. Anna de Noailles se descurcă mai bine la descifrarea gândirii masculine decât la descrierea personalității încurcate a eroinei sale, iar considerațiile bărbaților cu privire la farmecele Sabinei sau ale femeilor în general, rămân foarte realiste și corecte:
”Noi considerăm că viața ne este alcătuită din această datorie; nu suntem mai puțin sensibili decât voi. Numai că voi sunteți nervoase, voi nu vreți diverse lucruri, iar noi, bărbații, cedăm mereu în fața voastră… Nu există nuanțe în durerea voastră; simpla supărare vă face să urlați ca din gură de șarpe, iar noi am prefera orice altceva decât să vă vedem chipul neliniștit.” (pag. 169)
Așadar, ”O nouă speranță” este o carte în stil clasic, despre viața unei femei nefericite și misterioase din aristocrația Parisului. Rămâne pentru cititor sarcina de a descoperi dacă această femeie poate deveni cu adevărat fericită prin iubire sau iubirea, în cazul ei, este doar o amăgire.
