”Carte de identități. Mutații ale autobiograficului în proza românească de după 1989”, de Florina Pîrjol
Editura Cartea Românească, București, 2014, 272 p.
A devenit evident că nu se mai poate analiza literatura de după 1989 cu aceleași mijloace ale criticii formate înainte de marea schimbare și, mai ales, că există actualmente o altă literatură (alte strategii, alte așteptări), care are nevoie de alte concepte și receptări; o schimbare de mentalitate, cu aspecte adesea șocante pentru unii receptori, o schimbare care nu pornește de la un punct zero: e nevoie de recunoașterea, de afirmarea unor noțiuni, genuri și strategii deja existente.
În această ordine, sensibilul și prolixul, la prima vedere, concept de autoficțiune își găsește la Florina Pîrjol o definiție nuanțată, cu exemple din proza românească recentă; se înregistrează astfel nu numai o premieră conceptuală în teoria literaturii de la noi, ci și în exemplificarea acestui concept cu titluri și autori din noile generații.
Cărțile ce s-au ocupat până acum de proza noastră recentă nu au depășit, cu unele excepții, culegerea aleatoare de cronici sau de articole de întâmpinare, de unde și o senzație de amalgam, unde cele bune și cele mai puțin bune coexistă; sub semnul unui concept, care să depășească simpla actualitate literară adunată în volum, există exemplul lui Ion Bogdan Lefter (și al postmodernismului) sau există, depășind proza, domeniul mult mai comod al istoriei literare (manifestat în mod monografic sau antologator: Urmuz / Constantin Cubleșan; cenzura comunistă / Liliana Corobca ș.a.).
Autoficțiunea, „ambiguitate între un real recognoscibil, posibil și un mai-mult-decât real romanesc, conectat la aparatele ficțiunii”, este un concept recent, de extracție universitar-franceză, cu definiții in progress, de la Serge Doubrovsky (1977) la Philippe Gasparini (2008), un concept care își trăiește actualmente epoca de glorie, îndeosebi prin scriitura feminină de tip adesea provocator, după cum arată și unele titluri: Marie Darrieussecq (Schimbarea la trup), Christine Angot (Incest), Annie Ernaux (Pasiune simplă), Camille Laurens (Carnet de bal), Virginie Despentes (Trage-mi-o) ș.a.
Aplicațiile autoficțiunii în câmpul literar românesc, rezervate literaturii postbelice, îi cuprind în latura „preistorică” pe prozatorii Școlii de la Târgoviște (Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Mircea Horia Simionescu), pe Radu Cosașu și pe Livius Ciocârlie. După 1989, borna stabilită din subtitlul cărții, câte un capitol aparține Simonei Popescu (studiată volum cu volum) și, în al doilea rând, lui Mircea Cărtărescu (Orbitor I, în special).
A doua jumătate a cărții Florinei Pîrjol se ocupă de un dublu portret al Generației 2000: Autoficțiunea la feminin (Ioana Baetica, Cecilia Ștefănescu, Claudia Golea, Ioana Bradea), sub semnul unor „modele ale sensibilității ultragiate” (dacă ar fi să cităm doar coperta a IV-a a romanului Ioanei Bradea: „Sunt o doamnă, ce pula mea”), și Autoficțiunea la masculin (Ionuț Chiva, Dragoș Bucurenci, Adrian Schiop, Alexandru Vakulovski) sau „dictatura experienței”.
Chiar dacă există un punct comun între subiectul Cărții de identități (generația 2000) și autoare, care aparține acestei generații, simpatia pentru tinerii autori nu este un bun câștigat; spiritul critic rezervă destule priviri juste pentru generația milenaristă, deși îi alege ca „material de studiu”; de pildă, Cecilia Ștefănescu este o continuatoare a unei direcții „deja validate critic, reprezentată de Simona Popescu sau Mircea Cărtărescu”; Ioana Baetica este imprecisă („reușind ca provocare, eșuând ca literatură”), Dragoș Bucurenci, pe alocuri „stângaci” (cu „ambiția autenticității”). Există și o parte luminoasă a acestei identități, iar problemele sociale și repercutarea lor la nivelul imaginarului o atrag pe autoare atunci când vorbește despre Schiop (căruia îi menționează chiar și romanul din 2013) sau Ioana Bradea.
Folosind metoda eșantionului reprezentativ, Florina Pîrjol arată siguranță conceptuală și exemplificatoare, atunci când selectează și alege, atât la nivelul grupului sau generației (autoficționali precum Nedelciu, Ruxandra Cesereanu, Ana-Maria Sandu ș.a., deși amintiți în mai multe rânduri, nu intră în atenția autoarei), cât și la cel al autorului (de exemplu, deși Un Burgtheater provincial sau Paradisul derizoriu sunt semnificative pentru Livius Ciocârlie, autoarea preferă Clopotul cufundat, pe care îl analizează în mod special).
Carte de identități este o teză de doctorat (coordonată de Elena Zaharia-Filipaș) ce explică un concept folosit în genere indistinct în studii și cronici și, mai ales, îl aplică literaturii române și în special literaturii române feminine, contemporane, făcând apel la o serie de metode critice bine cunoscute de autoare: critica psihanalitică (trauma pe care sunt construite identitățile discursive), critica sociologică (metodele de promovare ale unui roman autoficțional, unde nimic nu se află la voia întâmplării), teoria literaturii, filozofia literaturii.
Dincolo de această imagine vie a literaturii române contemporane, care are meritul de a spulbera prejudecata conform căreia „nu se mai scrie astăzi” (sau, cel puțin, nu ca odinioară…), apar diferite aserțiuni care pot ridica unele semne de întrebare (de pildă: nu avem încă o literatură erotică rezistentă estetic, nici publicul pentru ea), ce fac cu atît mai interesantă Cartea de identități.
1 comment