”O noapte atât de lungă. Apogeul regimurilor totalitare în Europa 1935-1953”, de Stephane Courtois (coord.)
Editura Vremea, Colecţia ”Fapte, Idei, Documente”, Bucureşti, 2008
Traducere de Doina Jela Dupois
Despre fenomenul totalitar din secolul trecut s-a scris enorm şi totuşi parcă niciodată de ajuns, de aceea revenirea la anumite aspecte ale acestor regimuri care au încercat să sufoce cu o îmbrăţişare sinucigaşă societăţile contaminate nu poate fi decât lăudabilă. Comunicările care au fost susţiunte în cadrul unui colocviu internaţional care a avut loc la Paris între 10 şi 12 octombrie 2001 au fost reunite într-o carte[1] care nu a fost receptată, cel puţin în România, la adevărata ei valoare şi semnificaţie. La acest eveniment au luat parte o pleiadă impresionantă de istorici francezi, spanioli, ruşi, polonezi, germani sau britanici ale căror comunicări s-au axat asupra unor aspecte diverse ale fenomenului totalitar, fie că vorbim despre cele două sisteme deja clasice, precum cel nazist şi cel sovietic, cu extensiile sale teritoriale după cel de al Doilea Război Mondial, dar şi încercările lui de a pătrunde în Italia fascistă, în Spania în timpul războiului civil şi în Franţa.
Atât coordonatorul volumului, Stephane Courtois, cât şi Marc Lazar, profesor de istorie contemporană şi de sociologie politică la Institutul de Studii Politice din Paris, abordează istoria şi semnificaţia Partidului Comunist Francez. Pentru Courtois “de-a lungul întregii sale existente, PCF a fost obligat să funcţioneze într-un sistem democratic destul de liberal, dar care nu ezita, când acest partid devenea prea radical în conduită, să-l supună unei represiuni care putea merge până la interdicţie, cum a fost în septembrie 1939. Şi el trebuia cu atât mai mult să respecte această legalitate cu cât participa la exercitarea puterii, cum s-a întâmplat între 1944-1947. Astfel, sub presunea unei triple constrângeri a statului de drept, a tradiţiilor democratice şi a sentimentului patriotic, PCF nu a putut niciodată să-şi dezvolte nestingherit potenţialităţile totalitare”[2] PCF a fost atractiv şi pentru că «un intelectual sau un artist (francez) putea dobândi o notorietate naţională graţie unei susţineri puternice din partea partidului. Aceste gratificaţii puteau veni chiar din sistemul sovietic însuşi; toate cadrele superioare ale PCF erau considerate în URSS şi în Europa de Est că membri ai nomenklaturii comuniste şi trataţi ca atare. Până şi cadrele medii şi militanţii îşi primeau partea lor, bunăoară sub formă unor vacanţe într-o democraţie populară, a unor invitaţii la un festival al tineretului etc. Aceste beneficii-desigur banale dar cu siguranţă reale- aveau în plus avantajul de a fi justificate simbolic prin aparteneţa la clasa muncitoare şi lagărul socialist »[3]
Marc Lazar analizează în profunzime nu numai acţiunile politice ale PCF, dar încearcă şi să înţeleagă psihologia militantului comunist francez, ceea ce nu este deloc simplu. „Concepţia despre lupta politică este aceea a oricărei organizaţii totalitare: PCF stabileşte o distincţie între buni şi răi, noi şi ei, prieteni şi duşmani. Or, în viziunea sa, aceştia din urmă sunt nenumăraţi, în virtutatea principiului cine nu e cu noi este împotriva noastră, şi detestaţi, în vremea ce ai noştri sunt răsfăţaţi cu o dragoste infinită (…) PCF refuză moralitatea în politică, aceasta nefiind concepută decât ca un război în care pot fi utilizate toate mijloacele, începând cu folosirea forţei, recursul la demagogie, căutarea efectelor imediate şi manipularea maselor (…) PCF a reuşit vreme îndelungată să menţină o iluzie, mai ales în timpul Războiului Rece: el se prezintă ca cel mai bun apărător şi garant al păcii universale, fiind în acelaşi timp partizan al violenţei, în numele păcii.” Cam ca toate partidele comuniste, de altfel, care priveau pacea mai degrabă ca o metodă propagandistică a a adormi instinctele sănătoase, de apărare, ale lumii libere. Iar dacă bolşevicii au fost performanţi în vreun alt domeniu decât cel al înarmării şi represiunii, atunci cu siguranţă acesta a fost cel al propagandei universale, după cum recunoaşte şi Marc Lazar: „Propaganda comunistă este abilă.” Atât de abilă, încât în momentul de maximă expansiune electorală a PCF, acesta obţinea 25% din sufragiile francezilor, stârnind consternarea unui editorialist de la Le Figaro, care nu putea să înţeleagă cum atât de mulţi francezi pot avea încredere într-un partid supus în mod vădit unei puteri totalitare.
Foarte interesantă este şi intervenţia istoricilor germani Joel Kotek şi Maxime Steiberg în comunicarea „1941 Soluţia Finală a problemei evreieşti: o soluţie dictată de ideologie”: „În termenii antisemitismului biologic al naziştilor, fiecare evreu constituie un pericol, inclusiv bătrânii, bolnavii, femeile, copiii şi nou-născuţii. Un microb este un mirob. Indiferent de vârsta lui, capacitatea lui de a dăuna persistă.”[4] „Ideea de exterminare se va impune cu atât mai logic cu cât evreii sunt singuri, disperat de singuri. Politicii de imigrare canadiene <none, is too many> îi corespunde adagiul elveţian <Das boot ist vol>(„barca este plină”) şi Cartea Albă a britancilor spre Palestina. Cât despre Statele Unite, ele se vor abţine să relaxeze, într-o măsură cât de mică, politica lor privind procentul de imigrare.”[5] Rămâne de speculat cum ar fi reacţionat autorităţile naziste în 1939-40, dacă britancii ar fi permis plecarea evreilor spre Palestina? Pentru că înainte de 1941 şi imensele posibilităţi exterminatorii oferite de spaţiul estic polono-sovietic (locuit de milioane de evrei), naziştii încă aveau dubii în legătură cu soarta evreilor, favorizând expluzarea lor din Europa. Paranoia lui Hitler îl făcea să creadă că tocmai evreii ar fi provocat atât Primul Război Mondial, cât şi pe al Doilea: „Iudeocidul este încununarea unui proces dinamic de distrugere în care furia răzbunătoare a fantasmelor antisemitismului hitlerist, sistemul internaţional-care nu face nimic pentru a-i proteja pe evrei, şi războiul de exterminare a iudeo-bolşevismului, au jucat un rol cu siguranţă esenţial. Acestor trei elemente trebuie neapărat să le adăugăm un al patrulea: complictatea societăţii germane în care tensiunile interne au dus la acceptarea politicii de genocid a lui Hitler.”[6]
Pertinentă este şi analiza lui Georges-Henri Soutu despre relaţiile şi echilibrul foarte fragil între cele trei mari puteri aliate din cel de al Doilea Război Mondial, SUA, Marea Britanie şi URSS care, până la urmă, au hotărât şi soarta poporului român. După un sfert de secol de la prăbuşirea sistemului comunist european, putem analiza oarecum mai detaşaţi evenimentele de la sfârşitul razboiului şi imediat după aceea, când o lume se prăbuşea, luându-i locul o alta. Este clar că „divizarea Europei care este deseori atribuită Ialtei, era deja un fapt împlinit (…) este şi astăzi greu să faci distincţia corectă între partea de orbire mai mult sau mai puţin voluntară şi partea de resemnare cinică din atitudinea conducătorilor occidentali la Ialta. Dar în orice caz, nici o forţă din lume nu-l putea scoate pe Stalin din Polonia.”[7]
Dar chiar şi la Ialta anglo-americanii s-au bătut pentru organizarea de alegeri libere în ţările răsăritene care de altfel au şi avut loc. Că ele au fost peste tot falsificate, această nu prea mai aveau cum aliaţii să prevină „oamenii erau resemnaţi la Londra şi la Washington cu ideea ca Stalin să manipuleze alegerile şi viaţa politică din această regiune, una, în orice caz, lipsită de cine ştie ce tradiţie democratică-şi aici a cântărit un anumit dispreţ cultural din partea anglo-saxonilor la adresa Europei de Răsărit, dar fără să-şi poată imagina cât de departe va merge acest lucru. Occidentalii nu înţelegeau că totalitarismul sovietic nu se putea mulţumi cu jumătăţi de măsură. Cum o spunea Stalin însuşi, numai o ţară comunistă putea fi cu adevărat prietenă cu URSS”[8] Că ne place sau nu, Churchill a salvat pentru lumea liberă ceea ce se mai putea salva: tocmai Grecia, cea care peste mulţi ani avea să ajungă piatra de moară a zonei euro!
Destul de viabilă rămâne şi comparaţia făcută între genocidul evreiesc şi Gulagul sovietic şi Marea Foamete mai ales din Ucraina. Asemănările, dar şi diferenţele rămân notabile. „Dacă lagărele sovietice (Vorkuta, Măgădan etc.) pot fi comparate cu lagărele naziste (Mauthausen, Dora) fiindcă aici se moare la fel, dacă nu şi mai mult, centrele de exterminare naziste nu au echivalente sovietice. (….) Diferenţa dintre o crimă care vizează o rasă de aceea care vizează o clasa ţine de faptul că nimeni nu poate scapa de rasa lui-pentru nazişti, evreul era marcat prin genele sale, chiar şi cei convertiţi la catolicism sunt gazaţi, în vreme ce să-ţi schimbi clasa rămâne, teoretic, întotdeauna posibil.” Şi Joel Kotek si Maxime Steinberg dau exemplu ofiţerilor ţarişti care s-au alăturat Armatei Roşii sau al lui Felix Dzerjinski, reprezentantul micii nobilimi poloneze care devenise şeful CEKA după 1917. Însă această afirmaţie comportă şi riscuri, în primul rând pentru că Drejinski a murit din cauze naturale înainta Marii Terori care a consumat marea majoritate a ofiţerilor ţarişti. Deci la un anumit nivel destul de extins (evident, greu de estimat în cifre) nici în Uniunea Sovietică nu se uita originea socială, care era trecută în dosarul personal şi nici nu se accepta deplin mutaţia dintr-o clasa supusă exterminării într-alta, ferită. „Dacă nu poate fi vorba să utilizăm termenul de holocauts roşu, cu atât mai mult suntem obligaţi să admitem că teroarea concentraţionară sovietică nu are nevoie să fie minimalizată pentru a sublinia singularitatea Shoah. Cu excepţia genocidului, teroarea sovietică se înrudeşte cu teroarea nazistă”[9]
Relevante sunt şi detaliile despre sovietizarea (de data această de lungă durată) a Ţărilor Baltice prezentă în contribuţia Elenei Zubkova[10] „Procesul de sovietizare în republicile baltice a evoluat după un scenariu în multe privinţe asemănător celui din ţările suverane din Europa de Est, cu o dinamică şi momente decisive comune.”[11] Dintre acestea, represiunea elementelor care nu se încadrau în strâmta matrice de inginerie socială bolşevică şi colectivizarea au mers mâna în mâna. „Colectivizarea regiunii s-a făcut încet. La începutul anului 1949 numai 3,9% din gospodăriile ţăranilor se organizaseră în ferme colective în Lituania, 5,8% în Estonia şi 8% în Letonia.”
Colectivizarea era sinonimă cu sovietizarea pentru că aceste ţări preponderent agrare au suferit din plin şocurile succesive ale deportărilor culacilor şi tuturor membrilor mişcărilor de rezistenţă armata (care nu fuseseră lichidaţi pe loc). Între 1941 şi 1952, 118 600 persoane au fost deportate din Lituania din varii motive, 52 500 din Letonia şi 32.400 din Estonia. Şi trebuie avută în vedere populaţiile mici ale acestor trei state. În cele trei mici state, regimul sovietic nu prea avea pe cine să se bazeze, bariera ligvistică fiind o adevărată problemă, la fel precum şi lipsa de apetenţă a balticilor pentru comunism. „La 1 ianuarie 1945 numărul comuniştilor era de numai 3.536 în Lituania, 3.592 în Letonia şi 2.409 în Estonia. Mai puţin de 50% dintre aceşti comunişti, în fiecare din cazuri, erau de naţionalitate lituaniană, letonă, respectiv estoniană şi mai mult de jumătate dintre ei aparţineau organelor NKVD, NKGB şi armatei”[12] Dacă la nivel central venirea elementelor rusofone a acoperit necesarul de cadre de încredere, la nivel local, sovietizarea decurgea mult mai greu, de vină fiind şi sentimentele profund antisovietice ale balticilor. În ciuda rusificării, represiunii şi colectivizării, Ţările Baltice au reuşit să-şi păstreze diferenţele culturale şi lingvistice, fiind mult altfel faţă de restul republicilor sovietice, nu degeaba fiind primele care şi-au obţinut independenţa, acordată chiar înainte de destrămarea oficială a Uniunii Sovietice.
Volumul se încheie cu un captivant articol scris de Pierre Rigoulot despre receptarea Gulagului în Franţa şi misterele (totuşi explicabile) atât de dificilei şi tardivei recunoaşteri a crimelor comunismului, iniţial sovietic, iar apoi mondial în Franţa. Însă acest capitol trebuie citit în strânsă corelaţie cu cele despre influenţa Partidului Comunist Francez în societatea franceză, căci probabil unul din principalele cinci obiective ale acestuia a fost tocmai aruncarea de fumigene propagandistice pentru a împiedică propagarea adevărului rostit de o pleiadă impresionantă de oameni de cultură francezi, plecând de la Andre Gide, Celine în anii 1930 şi terminând chiar cu autorii celebrei Cărţi Negre a Comunismului, coordonatorul volumului despre care am vorbit, Stephane Courtois şi Nicolas Werth. „Lagărele sovietice sunt încă puţin cunoscute în Franţa în a două jumătate a anilor 1930” chiar dacă Ante (şi nu Anton cum apare în carte) Ciliga îşi descrisese supliciul sovietic în cartea „Au pays du grand mensonge”[13](1938).
Probabil că prezenţa nemijlocită a diverselor regimuri de extremă dreapta în Europa Occidentală a contribuit la atenuarea impactului Gulagului sovietic, oricum mai îndepărtat şi uşor de trecut cu vederea. Chiar şi culegarea de documente poloneze „Justiţia sovietică” apărută în 1945, publicată la Roma de către polonezii din celebra Armată a lui Andres, polonezi care cunoscuseră în mod direct Gulagul dar scăpaţi miraculos, avea să fie trecută sub tăcere de către opinia publică occidentală care nu prea îi avea la inima pe polonezi oricum, mult prea înverşunaţi anticomunişti şi, în plus, în număr mult prea mare. Abia procesele Kravcenko (1949) şi Rousset (1950) aveau să zguduie opinia publică franceză, pregătind-o să recepteze cu adevărat, incontestabilă opera a lui Alexandr Soljeniţîn.
Puteți cumpăra cartea: Editura Vremea/Elefant.ro.
[1] O noapte atât de lungă. Apogeul regimurilor totalitare în Europa 1935-1953, Stephane Courtois ed., Colecţia Fapte, Idei, Documente, trad. Doina Jela Dupois, Editura Vremea, Bucureşti, 2008.
[2] Ibidem, pag. 190.
[3] Ibidem, pag. 184.
[4] Op. cit., pag. 345.
[5] Ibidem, pag. 348.
[6] Ibidem, pag. 358.
[7] Op. cit., pag. 488.
[8] Ibidem, pag. 487.
[9] Ibidem, pag. 363.
[10] În capitolul „Nouă politică imperialistă a URSS pe vremea lui Stalin: cazul Ţărilor Baltice”.
[11] Ibidem, pag. 496.
[12] Op. cit., pag. 500.
[13] Am descris pe larg această experienţă în Mirajul utopei. Călătoriile în URSS între control şi propagandă, Editura Vremea, Bucureşti, 2013.
