„Clara citește Proust”, de Stéphane Carlier
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2023
Traducere din limba franceză și note de Mădălina Ghiu
Existenţa nu este interesantă decât în zilele când praful realităţilor este amestecat cu un nisip magic (p.115)
Încă din cele mai vechi timpuri, preocuparea omenirii pentru cunoaştere a reprezentat un subiect demn de adus în lumină prin prisma unor scrieri cu substrat filosofic sau religios, care s-au transformat, cu timpul, în veritabile călătorii ale spiritului pe tărâmuri pline de magie. Astfel au apărut nenumărate poveşti despre tot atâtea alte poveşti demult spuse, dar care sunt menite să dăinuie în deplină armonie cu cei care le ascultă sau le citesc, pentru ca mai târziu să le poată, la rândul lor, (re)istorisi.
Într-o oarecare ambianţă cu diversele dialoguri pline de înţelepciune purtate între cei mai puţin iniţiaţi şi un oarecare maestru în tainele acestei lumi, dar şi cu atmosfera celor o mie şi una de nopţi pline de basme demult pierdute prin negura timpurilor, literatura contemporană atestă, la rândul ei, o serie de memorii şi ficţiuni în care pasiunea pentru lectură ocupă un loc privilegiat. Ca preocupare a lumii de astăzi, ea tinde să fie privită nu doar ca formă de petrecere a timpului liber altfel decât în faţa unor culori din ce în ce mai ademenitoare, ci şi ca modalitate de a-ţi lăsa mintea să călătorească spre noi tărâmuri, în care totul pare că este posibil, de vreme ce misterele trecutului se transformă în lecţii importante ale prezentului.
O astfel de invitaţie este şi cea făcută de scriitorul şi jurnalistul Stéphane Carlier, al cărui roman tinde să se dezvăluie drept un adevărat imn închinat tuturor cărţilor care, asemenea oricăror alţi prieteni buni, îţi ies în cale pentru a înfrumuseţa şi chiar a îmblânzi goana haotică a spiritului printre diversele zgomote ale timpurilor.
Fără vreo formulă magică specifică, suntem direct propulsaţi într-un orăşel din Franţa zilelor noastre, unde o întâlnim pe Clara, o tânără coafeză a cărei existenţă pare să fie umbrită de interminabila rutină a vieţii cotidiene, în care doar anumite cântece ascultate la radio îi mai dau puterea de a visa, departe de tărâmul dezlănţuit al tristeţilor şi dezamăgirilor.
Pendularea chinuitoare în acest carusel se lasă, însă, oprită, atunci când, într-o oarecare după-amiază de miercuri, uşa coaforului se deschide, făcându-i loc unui personaj straniu, cu gesturi ample şi nervoase, care, pe lângă faptul că a venit fără să fi făcut programare lasă drept „bacşiş” o carte. Rând pe rând, aceasta va poposi în sertarul de la salon, în geantă, pe masă, iar mai apoi în biblioteca de acasă, unde va aştepta, cu răbdare. Aşa se face că, după exact cinci luni, douăzeci şi nouă de zile, două ore şi patruzeci şi şapte de minute, într-o altă oarecare după-amiază de duminică, Clara deschide cartea, lăsându-se pentru totdeauna prinsă în mrejele cuvintelor care se aliniau în faţa ochilor asemenea unor furnici, în vreme ce diverse propoziţii păreau să îi ceară socoteală ca o mână care îi face semn. Iar dincolo de toate acestea se afla nimeni altul decât Marcel Proust care, din umbra timpului pierdut, pare să o transforme pe Clara într-una dintre numeroasele sale prizoniere, atrase, cu delicaţe, în jocurile misterioase ale trecutului:
Astăzi a început să citească o carte scrisă în urmă cu peste o sută de ani de către un bărbat care nu s-a dat niciodată jos din pat, o carte cu fraze interminabile despre care ea simte, dintr-un motiv care îi scapă din nou, că o va face mai puternică (p.72).
Mulţi dintre noi ştim, poate, că pentru a-l descoperi pe Proust avem nevoie de timp şi mai ales de răbdarea de a cuprinde cu mintea şi privirea diversele crâmpeie de viaţă care, puse cap la cap, îşi răsplătesc cititorii conştiincioşi cu un timp preţios. Întrezărind în această lungă şi fascinantă călătorie o experienţă asemănătoare oricăror exerciţii de meditaţie şi respiraţie unde fiecare clipă de vigilenţă şi concentrare este urmată imediat de un moment rezervat relaxării, Clara devine o confidentă de încredere a lui Proust, pe care îl citeşte din pură plăcere, într-o oarecare contradicţie cu tendinţele actuale, guvernate de TikTok. Şi fiecare crâmpei de interminabilă poveste i se dezvăluie asemenea unei oglinzi magice, a unui portal menit să o conducă pe calea înţelepciunii, pe care suntem datori să o descoperim noi înşine după ce am străbătut un drum pe care numeni nu îl poate face pentru noi, de care nimeni nu ne poate cruţa:
Cu Proust, are impresia că vede totul. Inevitabil, din moment ce îi arată lumea vizibilă în detaliile ei infinite, şi o alta, în spate, ascunsă, dar vastă şi puternică, care îşi impune legea, voinţa ei asupra celei dintâi: realitatea psihică, psihologică a fiinţelor. Iniţiind-o în principiul memoriei involuntare, de parcă i-ar fi pus mâinile pe umeri şi ar fi făcut-o să se întoarcă uşor, i-a îmbogăţit punctul de vedere, adăugând o dimensiune pe care ea o ignorase până atunci, aceea a timpului. (…) Timpul petrecut citind Proust este timp câştigat (p.93).
Nu mică ne va fi astfel mirarea atunci când vom descoperi faptul că fiecare clipă petrecută în preajma lui Proust îi oferă Clarei puterea de a se cunoaşte cât mai bine şi de a privi lumea cu alţi ochi. Iar din momentul în care chiar şi Cindy Salon devine un univers minuscul şi obscur, a cărui supravieţuire depinde, în cea mai mare parte, de prezenţa unei clientele fidele a cărei vârstă medie este în jur de şaptezeci de ani, destinul tinerei capătă, la rândul lui, un veşmânt nou. Ţesut fiind cu firele de lumină ale tuturor acelor cuvinte purtătoare de înţelepciune, speranţă şi viaţă, el o transformă pe Clara într-o prezenţă curajoasă, mult apropiată de spiritul curios al nemuritoarei strămoaşe Alice, la rândul ei plecată într-o fascinantă călătorie prin îndepărtata Ţară a Minunilor. Vocea tinerei devine, în consecinţă, o cale prin care glasul lui Proust se face din nou auzit, într-o deplină armonie cu lumea de astăzi, în care fiecare gest sau cupă de îngheţată cu vanilie de Madagascar este demnă de a fi lansată către întreaga lume. Căci la fel ca oricare altă mare operă literară cu acte în regulă, Căutarea se dezvăluie drept o poveste moralizatoare din care înţelegem cu foarte mare uşurinţă că, dacă vom reuşi să ne detaşăm de caleidoscopul de umbre care ne înconjoară, vom deveni, asemenea protagonistei, cititori şi implicit călători pe diverse insule misterioase şi pierdute prin freamătul timpurilor. De dincolo de lumea lui întunecată şi fragilă, scriitorul devine, încă o dată, acel blând magician sub privirea căruia dorinţa de a străbate o multitudine de lumi în doar o singură viaţă nu va mai fi imposibilă, atunci când omul va deveni din nou sensibil la fragilitatea lumii sale, lăsându-se învăluit de unduirile unor cântece pline de vrajă ascunse într-o mare de coperţi şi foi aparent inerte, dar care prind viaţă la numai un semn şi o atingere:
Cu cât citeşte mai mult, cu atât înţelege mai bine. El nu foloseşte cuvinte complicate, doar că frazele lui merg adesea „în altă parte”. Din clipa în care ea ştie, în care a înţeles că el nu o abandonează, ci se va întoarce să o ia, totul merge de la sine. De fapt, ceea ce îl face atât de special este sensibilitatea lui. Nu suntem obişnuiţi, în viaţa de zi cu zi, „să trăim” lucrurile astfel. (…) Auzindu-şi vocea de cititoare, îi dă impresia că regăseşte o prietenă foarte dragă. În trup i se răspândeşte o căldură, o forţă, sentimentul că, atunci când le citeşte altora cu voce tare, nu i se poate întâmpla nimic grav. Este făcută pentru asta, pentru a face auzită muzica ascunsă a cuvintelor (pp. 69 şi 176).
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Surse imagini: https://www.libris.ro/, https://belgraviabooks.com/, https://www.facebook.com/humanitas.fiction)
