O lecție de sfințenie: Capătul drumului, de Liliana Corobca

”Capătul drumului”, de Liliana Corobca
Editura Polirom, Colecția Fiction.LTD, Iași, 2018

Romanul Lilianei Corobca face o incursiune în istoria tragică a deportării românilor din Bucovina de către sovietici. Calvarul începe pe 13 iunie 1941. Un roman care surprinde prin limbaj, dar și prin sensibilitatea cu care reușește să descrie poveștile triste ale câtorva dintre oamenii care au suferit de pe urma bestialității semenilor. Căci despre asta este vorba până la urmă, istorii din care nu am învățat mai nimic de-a lungul atâtor ani, repetând la nesfârșit greșeli imposibil de trecut cu vederea. Împletirea unor destine care se întâlnesc în situații limită, neajunsurile și torturile la care sunt condamnați nu numai adulții, dar și copiii, lasă un gust amar și îndeamnă la reflecție. Pe de altă parte, o carte tămăduitoare, plină de poezie, despre respect, iubire, blândețe, speranță și credință, valori care sunt din ce în ce mai rare, de care avem parte din ce în ce mai puțin, într-o lume în care ”a simți” a devenit un lux.

”La capătul drumului se află cerul. Sus cer, jos cer, stânga, dreapta și în toate părțile, cer, numai cer! Trenul se îndepărta lin, se topea în zare, făcând cale întoarsă. Mai departe nu există cale ferată, aici s-a terminat. Iar pe noi, după o călătorie lungă în trenul iadului cel blestemat ne-au abandonat, ne-au lepădat, ne-au aruncat fix în cer. De parcă Dumnezeu a auzit rugăciunile noastre repetate și după o lună de chinuri, ne-a îndreptat aici, în raiul acesta ceresc fără margini.” (pg. 7)

Născută la 10 octombrie 1975, în Săseni, raionul Călărași, Republica Moldova, Liliana Corobca a debutat cu romanul Negrissimo (Arc, 2003; Premiul „Prometheus“ pentru debut al revistei „România literară“, Premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova). A publicat romanele Un an în Paradis (Cartea Românească, 2005, tradus în italiană și germană), Kinderland (Cartea Românească, 2013; Polirom, 2015, tradus în germană și slovenă, bestsellerul Editurii Cartea Românească la Târgul de carte Bookfest 2013, Premiul Radio România Cultural, secțiunea Proză, și cu premiul Crystal la Festivalul Internațional de la Vilenica, Slovenia, în 2014), Imperiul fetelor bătrâne (Cartea Românească, 2015), Caiet de cenzor (Polirom, 2017). A publicat volume științifice despre cenzura comunistă, exilul literar și bucovinenii deportați în Siberia. A beneficiat de burse și rezidențe de creație în Germania, Austria, Franța și Polonia.

Romanul Capătul Drumului are trei părți: „Trenul“, „Surghiunul“ și „Troița de sus“, ultima parte fiind o cronică amară la adresa istoriei, pentru că autoritățile declară că „deportarea a fost o eroare“, un istoric vine în sat să vorbească despre trecut, fără a ține seama de supraviețuitori. Maturizarea brutală a micuței Ana Blajinschi, eroina volumului, care trece prin toate etapele clasice ale dramaturgiei de gen: de la ridicările din case în toiul nopții, la care asistă, conform unor liste întocmite dinainte pe criterii încâlcite – ”O viață ca să aflu că prietenul nu-i chiar așa prieten” va spune mai târziu, la evadările celor puțini care reușesc să treacă noua graniţă românească, la îmbarcarea în trenurile groazei, familii destrămate care parcurg într-o stare de moarte vie mii de kilometri, într-o încercare disperată de a supraviețui în condiții greu de imaginat în locuri necunoscute, prin munci epuizante. Toate acestea cu speranța unei reîntoarceri în acel ”acasă”, unde însă nu mai există nimeni care să aștepte și unde nimic nu mai este cum a fost și nici nu mai poate fi. Cum romanul Lilianei Corobca este presărat cu bucăți din folclor și multă poezie, mi-a adus aminte și de poveștile românești, de finalul din ”Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” (Petre Ispirescu) și de bunica mea, de la care am auzit cel mai des această poveste, care a fost martora a două războaie și și-a pierdut trei dintre copii în decursul acelor ani groaznici. Oameni ca eroina din Capătul drumului au reușit să țină piept demonilor suferinței și să le dea o lecție de sfințenie. Au rezistat multor orori nu numai prin credință, ci și prin intermediul poveștilor, devenite ”nevoi fiziologice” cum însăși autoarea spunea într-un interviu. Acolo unde foamea, mizeria și lipsurile de tot felul își arătau colții, poveștile funcționau ca un balsam, reușind să aline și cele mai năpraznice chinuri.

”Deportarea noastră a ajuns pentru unii un mod de a avea o bucățică de pâine mai bună, deportarea interesează, se studiază cu bani frumoși, iar deportații nu interesează, să moară mai repede toți, să venim noi cu adevărul nostru, cu istoria noastră. Mai zice lumea că a făcut și film cu deportați, i-a întrebat cum a fost, frumoasă inițiativă, cum ar spune directorul școlii. O fi așa, dar numai dacă a avut și el un beneficiu, altfel se întoarce cu fundul la noi și nici bună ziua nu dă.” (pg. 279)

La 90 de ani, Ana Blajinschi povestește cum trăit deportarea din Bucovina în Siberia, în cel de-Al Doilea Război Mondial, unei strănepote, care are sarcina dificilă de a-i spune că, având în vedere vârsta sa și faptul că are rude apropiate puține, ar fi indicat să meargă la un cămin de bătrâni pentru a fi îngrijită. Deși accentul nu este pus în roman pe acest aspect, este totuși insinuată o altă nedreptate. După atâtea suferințe și atâta chin, o ultimă lovitură este aceea că nu mai ești de folos nimănui și nimeni nu vrea să aibă grijă de tine.

M-am întrebat nu de puține ori cum au reușit oamenii aceștia să depășească astfel de grozăvii, să aibă parte de evenimente care traversează granița realității și totuși să-și păstreze credința, speranța, umanitatea, să fie capabili de iertare, dar și să meargă continuu înainte. În unele scene, realitatea însăși pare disimulată, ireală, în ciuda situațiilor extreme, scriitura plină a poezie a Lilianei Corobca potențând acest efect.

”Cel mai mult ne-am fi dorit să ne pierdem simțul mirosului, dar el devenea tot mai ascuțit, cu fiecare zi. Cu fiecare zi puțea tot mai îngrozitor în vagon. Noi eram fii de țărani crescuți la aer curat, cu câmp, pădure, flori, copaci înfloriți în luna mai, miros de salcâm și cireș.” (pg. 39)

”Mama cea blândă tot pângea și-i dădea să bea lcrimi cocuței. Am rugat-o pe mama să-mi dea și mie o lacrimă de-a ei, să văd cum e la gust. Dar să nu plângi cu adevărat, să nu fii tristă, dă drumul doar la două lacrimi și gata. Mama nu s-a lăsat mult rugată și a lăsat să i se prelingă pe obraz câteva lacrimi mari. «Ești un izvor de apă cristalină», i-am zis mamei lingându-i obrazul. Mama, dacă am lăudat-o, a mai dat drumul câtorva lacrimi lungi ca niște pârâiașe și a zis zâmbind că ea nu plânge, că astea-s lacrimi de bucurie, se bucură că îmi astmpăr setea.” (pg. 57)

Cu Dumnezeu înainte! Dumnezeul acesta i-a ținut în viață și consideră cu tărie că fiecare primește ce merită. Pentru mulți dintre noi acesta este un lucru mai mult decât îndoielnic, însă pentru oameni ca Ana Blajinschi lucrurile sunt foarte clare în această privință, iar confesiunea, departe de a fi răsucirea cuțitului în rană, este eliberare: „povestea are putere, povestea alungă necuratul, dar alungă și moartea“. Drumul a continuat totdeauna, indiferent de obstacole, iar ea nu a pus întrebări.

”Deznădejdea te slăbește. […] Un om curat la inimă și cu credință în Dumnezeu nu este disperat, nu trebuie să fie disperat niciodată.” (pg. 97)

”Și râul acela și stepa necuprinsă aveau atât de mult cer și atât de multă moarte! De parcă s-ar teme de cer, oamenii îl acoperă și îl ascund. De parcă asta se poate, de parcă te poți ascunde de mânia lui Dumnezeu. Nu te poți ascunde, niciun acoperiș nu te ascunde de ajuns și nu te apără.” (pg. 196)

Povestea Anei (care avea 11 ani când a fost deportată) este cumplită, o relatare extrem de dureroasă, drumul a fost mai mult decât istovitor, dar gândul la ”acasă” a fost totdeauna mai puternic decât foamea, mirosurile, torturile, munca și morțile, iar ea nu și-a pierdut ”seninătatea”. În orice situație, chiar abandonați și uitați de toți ceilalți, oamenii aceștia se află însă ”în rânduială”. La final nu am putut decât să plâng cu cartea aceasta grea în mâini, la fel cum s-a întâmplat și când am citit mărturiile scrise de Lena Constante de exemplu, și să mă înspăimânt de capacitatea omului de a face rău semenilor, de câte victime există pe altarul războiului.

”Am tot murit, am murit cu fiecare om scump care m-a părăsit și acum moartea nu mă mai sperie, nu mă mai doare. Am murit alături de copilul meu și i-am îmbrățișat sufletul. Dumnzeu m-o lăsat să îmi îngrop fiica, apoi și fiul. Cu voia Domnului nu te pui! Soacra, Agripina Blajina, femeie de aur, a murit și ea în brațele mele. Mi-a dat Dumnezeu să supraviețuiesc propriilor copii. Să trec și prin asta. Coasa morții mele s-o fi tocit, nu mă sperie, nu mă doare. Azi trăiesc, azi mă bucur. De câte ori am văzut moartea cu ochii, de cîte ori mi-am spus: gata, aici e capătul vieții mele. Și când am ajuns la capătul drumului de fier, gata, am zis… Dar capătul vieții nu-i când se termină calea ferată, ci când omul nu mai are niciun Dumnezeu și nicio credință. Ce să îți mai cer, Doamne? Tu singur știi ce îmi este de folos. Să nu mă lași să uit că de la tine vin toate.” (pg. 247)

În loc de final:

”Bun e Dumnezeu și lasă lumea să mai trăiască. Avem timp să murim. Să ne mai bucurăm până una-alta.” (pg. 335)

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Elefant.ro.