O istorie a lumii în douăsprezece hărţi, de Jerry Brotton (II)

”O istorie a lumii în douăsprezece hărţi”, de Jerry Brotton

Editura Polirom, Colecția Historia, Iași, 2013
Traducere de Ioana Aneci

Prima parte aici.

Între 1763 şi 1778, au mai fost publicate alte 51 de hărţi, majoritatea reprezentând regiunile centrale şi de vest, însă tot mai rămâneau de cartografiat mai bine de o treime din ţară. Cassini al IV-lea a mai publicat în ajunul Revoluţiei, în anii 1780 alte 49 de hărţi regionale. Dar cum arătau aceste hărţi? „Totul este standardizat. Mesajul era clar: indiferent de teren, fiecare colţişor al regatului putea fi acum cartografiat şi reprezentat conform aceloraşi principii. Ca o provocare directă la adresa regionalismului sfidător al ţării, harta stabilea că nici un loc nu era ieşit din comun.” În plus, în Franţa pre-revoluţionară în care se vorbeau o mulţime de limbi regionale (occitana, bretona, catalana şi nu numai–italiana, germana, flamnada), harta folosea limba franceză pariziană standard.

Harta lui Cassini se apropia de definitivare, de punerea cap la cap, când noile autorităţi revoluţionare şi-au dat seama de potenţialul său exploziv, naţionalizând-o/confiscând-o, fiind retrasă din circulaţie, iar plăcile tipografice şi foile publicate confiscate de Depôt de la Guerre. Aruncat în închisoare, Cassini al IV-lea abia a reuşit să scape de la ghilotină, fiind eliberat un om frânt, criticând motivat măsurile revoluţionare pe considerentul că „răstoarnă totul, schimbă totul fără rost, doar din plăcerea de a distruge”. Şi Napoleon Bonaparte s-a folosit de hârtile lui Cassini pe care le considera perfecte pentru activitatea sa favorită: războiul (datorită detaliilor hărţilor, evident). Ultima hartă din acest uriaş ciclu cartografic avea să fie tocmai cea a Bretaniei, în 1815.

În secolul al XIX-lea se cunoaşte o profesionalizare şi politizare fără precedent a hărţilor, căci „relaţiile dintre stat şi cartograf au devenit mai strânse ca niciodată, pe măsură ce statul a început să exploateze puterea administrativă a hărţilor, iar cartografii au înţeles că au ocazia să dobânească un statut profesional şi intelectual superior.”[1] La 24 mai 1831 a apărut şi celebra The Geographical Society of London, în urma iniţiativei unui grup de 40 de gentlemeni britanici  însă francezii şi germanii le-o luaseră înainte englezilor, măcar din acest punct de vedere (La Société de Geographie-1821 şi Gesellschaft fur Erdkunde zu Berlin-1828). „Societatea deschisese calea în ceea ce priveşte finanţarea şi promovarea explorărilor imperiale britanice încă de la întemeierea ei, sprijinind expediţiile coloniale şi misionare ale unor personalităţi publice precum Sir Clements Markham, dr. David Livingstone, Sir Henry Morton Stanley şi Robert Falcon Scott.”[2]

În secolul al XIX-lea imperiile coloniale europene cam ştiau care erau limitele exterioare ale coloniilor lor, însă cunosteau prea puţin din geografia (topografia) întinselor lor posesiuni, mai ales cele din Africa. Pe la începutul secolului al XX-lea, „6,75 milioane de kilometri pătraţi de teritoriu aflat oficial sub controlul Imperiului Britanic erau încă necartografiaţi iar această cifră nu includea şi zonele controlate de alte puteri europene care încă nu erau topografiate.”[3] Unul dintre cei mai importanţi geografi ai periodei a fost scoţianul Halford Mackinder (1861-1947) iniţiatorul geopoliticii. Universitar britanic, „cursurile sale puneau accentul pe elementele fizice ale geografiei, explicând cum acţionează relieful, clima şi mediul înconjurător asupra vieţii oamenilor şi cum o influenţează. Astăzi, această abordare faţă de geografie pare evidentă, chiar banală, însă în anii 1880 era revoluţionară şi reprezenta o încercare îndrăzneaţă de a convinge autorităţile universitare de faptul că acest obiect de studiu este o ştiinţa respectabilă.” Mackinder nu s-a mulţumit doar să teoretizeze, ci s-a aruncat, ca un adevărat geograf şi să studieze ceea ce mai rămăsese de studiat, alegând pentru o vizita de lucru Muntele Kenya, luând-o înaintea germanilor care aveau şi ei ambiţii în zona (Africa Germana de Est, actuală Tanzanie).

Nu ştiam că sistemul GPS a fost dezvoltat în anii 1960 de Forţele Aeriene Militare americane prin zeci de sateliţi plasaţi în jurul Pamantului, semnalul GPS permiţând receptoarelor militare americane să localizeze orice punct de pe Pamant cu o precizie de sub zece metri. În cazul unui război atomic (sau al stelelor) acest avantaj era şi este enorm, permiţând interceptarea în spaţiu a rachetelor inamice. Datorită susţinerii vicepresedintelui Al Gore, administraţia Clinton a întrerupt un filtru puternic la 1 mai 2000 astfel încât semnalul GPS a devenit mai puternic şi consecvent, putând fi folosit în scopuri comerciale-paşnice, cum se întâmplă astăzi. Îşi poate imagina cineva că URSS ar fi dat la liber, un astfel de mijloc de urmărire şi localizare?

Aceasta are legătură directă cu Google Maps. În septembrie 1997, Sergey Brin şi Larry Page au înregistrat Google ca nume de domeniu. Cu active estimate astăzi la peste 40 miliarde de dolari, Google procesează 20 de petabyti de informaţii pe zi, totul cu o mână de lucru de doar 20.000 de oameni, dintre care aproximativ 400 lucrează la aplicaţiile geospaţiale. Interesant este că Google Earth nu se bazează doar pe imaginile din satelit, folosind şi fotografiile aeriene făcute de la înălţimea de 4.500-9.000 de metri, apelând pentru aceasta la aeroplane, baloane cu aer cald- şi chiar zmee! O posibilă concluzie a ultimului capitol ar fi că „Google Earth este o remarcabilă noutate tehnologică, având un potenţial enorm, care probabil că indică moartea sau cel puţin eclipsarea în timp a hărţilor pe hârtie, pe măsură ce utilizatorii favorizează din ce în ce mai mult tehnologia GPS mai degrabă decât hărţile şi atlasele tradiţionale, înfăţişând ţări, oraşe şi localităţi mai mici”[4]

Nefiind atât de pesimist precum istoricul britianic, fiind un adevărat colecţionar de hărţi şi atlase (cel mai vechi, din perioada interbelică), apreciem ca remarcabilă atât informaţia oferită ,cât şi realizarea grafica de excepţie, căci, în sfârşit, o carte despre hărţi are în interiorul său reproduse multe hărţi (56, multe din ele fiind splendide fotografii color). „De la greci până la Google Earth, hărţile nu au caracteristica de a schimba ele însele ceva în mod semnificativ, ci oferă argumente şi propuneri; ele definesc, recreează, modelează şi mediază.” Nu degeaba pereţii biroului meu sunt tapetați cu opt hărţi!