O istorie a lumii în douăsprezece hărţi, de Jerry Brotton (I)

”O istorie a lumii în douăsprezece hărţi”, de Jerry Brotton

Editura Polirom, Colecția Historia, Iași, 2013
Traducere de Ioana Aneci

Remarcabila carte[1] scrisă, dar, în acelaşi timp, şi asamblată[2] de istoricul britanic Jerry Brotton oferă o adevărată istorie a dezvoltării cartografiei prin concentrarea asupra unui număr bine definit de hărţi (paleo-hărti sau neo-hărţi virtuale), de la Geografia lui Ptolemeu care avea să influenţeze durabil timp de aproape o mie de ani reprezentarea europenilor şi arabilor asupra lumii (din 150 I. Hr.), trecând prin Evul Mediu şi epoca naţiunilor (harta Cassini a Franţei), până la atât de contestata şi contestabila (dar atât de corectă politic…) proiecţie Peters din 1973 şi celebrul sistem Google Earth din 2012. În afara acestor douăsprezece capitole pline de miez şi erudiţie, în care se îmbină atât informaţia strict istorică, cât şi cea din domeniul pur al geografiei (cele două fiind verişoare bune, am spune noi), Jerry Brotton teoretizează, explicând de ce harta a fost importantă de-a lungul întregii istorii a umanităţii, însoţind dezvoltarea ei, iar radiografia hărţii este şi o radiografie a istoriei umane.

Dar ce este harta decât „un obiect material şi un document grafic şi e atât scrisă, cât şi vizuală; nu poţi înţelege o hartă fără ceea ce scrie pe ea, însă o hartă fără un element vizual nu este decât o colecţie de toponime, ea oferă o înţelegere spaţială a evenimentelor din lumea oamenilor.”[3] Pentru că „fiecare harta rezumă o anumită idee sau chestiune care îi motiva crearea şi surprindea modul în care contemporanii săi înţelegeau lumea, de la ştiinţă, politică, religie şi imperiu până la naţionalism, comerţ şi globalizare (…) Indiferent pe ce este întocmită sau care este mesajul său, harta e întotdeauna o interpretare creativă a spaţiului pe care pretinde că îl reprezintă.(…) Hărtile ne permit să visăm şi să ne imaginam locuri pe care nu le vom vedea niciodată, fie din lumea aceasta, fie din altele, încă necunoscute.” În plus, „consultarea unei hărţi a lumii garantează că depărtarea este întotdeauna la îndemână.”

Având în vedere complexitatea şi amploarea informaţiei, ne vom rezuma la o trecere rapidă în revistă a câtorva etape importante din istoria cartografiei. Astronomul Ptolemeu din Alexandria a scris în jurul anului 150 Î. Hr. un Ghid al geografiei[4], care rezumă o mie de ani de gândire greacă despre dimensiunea, forma şi întinderea lumii locuite. Nu se ştie nici măcar dacă acest tratat avea şi hărţi, căci lucrarea s-a pierdut la scurt timp de la apariţia ei, pentru a reapărea după o mie de ani în Bizanţul secolului al XIII-lea cu hărţi desenate de scribii bizantini plecând de la descrierile lui Ptolemeu şi a poziţiei celor 8.000 de locuri menţionate de autorul alexandriot.

O altă etapă majoră a istoriei hărţii a constituit-o epoca marilor descoperiri geografice, harta însoţind şi explicând aceste întreprinderi extrem de ambiţioase, crude şi temerare. „Navigaţia portugheză din secolul al XV-lea demonstrase că pentru cartografierea Oceanului Atlantic fuseseră necesare atât o înţelegere intelectuală a astronomiei, cât şi o cunoaştere practică a navigaţiei, aşa încât ambele organizaţii au căutat să combine datele empirice culese de marinari cu cunoştinţele clasice moştenite de cosmografii educaţi.”[5] Celebră a rămas prima hartă a lumii care atestă un continent separat, numit America (dupa numele lui Amerigo Vespuci, primul explorator care şi-a dat seama că noile descoperiri de la vest de Europa nu erau deloc Indiile), realizată de cartograful german Martin Waldseemuller în 1507 şi care a fost cumpărată de către Biblioteca Congresului Statelor Unite în 2003, pentru frumoasa sumă de zece milioane de dolari.

În prima linie a acestor descoperiri, protagoniştii primelor dispute pentru stapanire globala, s-au aflat vecinii portughezi şi castilieni, instaurându-se o adevărată concurentă, cu tot ce presupune aceasta (ambiţii, trădari, şiretlicuri, interpretări etc.) Nici măcar linia de demarcaţie atât de arbitrară[6](de aici vine şi cuvântul arbitraj) trasată de papa Alexandru al VI-lea şi convenită de cele două puteri în urma semnării Tratatului de Tordesillas de la 7 iunie 1494 nu a reuşit să aplaneze fricţiunile, mai ales când s-au descoperit de către portughezi insule Moluce,[7] bogate în mirodenii, pe care însă şi Spania le-a revendicat, mai ales după ce expediţia lui Magellan (sau ce mai rămăsese din ea) făcuse înconjorul lumii. “Pentru majoritatea oamenilor care a trăit la începutul secolului al XVI-lea disputa cu privire la Insulele Moluce nu avea nici un sens; era o dispută politică între două imperii concurente, fără prea multă relevanţă pentru cei mai mulţi oameni şi pentru viaţa lor de zi cu zi. (…) Atât pretenţiile Portugaliei, cât şi cele ale Castiliei la nişte monopoluri teritoriale aflte la mii de kilometri de centrele imperiilor lor aveau să se dovedească a fi complet nesustenabile. Însă pentru imperiile vest-europene, mai întâi Portugalia şi Castilia, apoi Olanda şi Anglia, gestul de a trasa o linie, întâi pe o hartă, apoi pe un glob terestru, şi de a formula pretenţii asupra unor locuri unde prezumtivii lor stăpâni imperiali nu puseseră piciorul niciodată a stabilit un precedent care avea să fie urmat multe secole după aceea, modelând într-o măsură covârşitoare politica colonială europeană pe tot globul în următorii 500 de ani.”[8]

Disputele aveau un ţel cât se poate de concret: banii. „La apogeul său, la mijlocul secolului al XVI-lea, imperiul portughez trimitea mai mult de 15 corăbii pe an către Asia, care se întorceau anual în medie cu peste 2.000 tone de marfă, ajungând la o cantitate aproape dubla spre sfârşitul secolului al XVI-lea. Aproape 90% din importurile Portugaliei erau mirodenii aduse de pe subcontinentul indian: piperul reprezenta peste 80% din aceste mirodenii”[9] Şi cartografia a cunoscut în epocă transformări majore, ţinând pasul cu dinamica expediţiilor maritime, care mai de care mai temerare, având în vede condiţiile groaznice în care erau derulate (mai mult de jumătate din marinari mureau pe mare) „Înainte de anii 1520 sarcina cartografului creştin era cât se poate de clară: să descrie lumea creată de Dumnezeu şi să anticipeze Judecata de Apoi. Însă una din numeroasele consecinţe ale contestării de către Luther a credinţei creştine tradiţionale a fost un accent diferit pus pe geografia lumii create. Cartografii luterani nu mai puneau accentul pe Dumnezeu în calitate de Creator distant al lumii care putea fi înţeles doar prin mediere. Acum îşi doreau un Dumnezeu mai personal, a cărui providenţa era prezentă în imediatul vieţii oamenilor.”[10]

Într-un alt capitol, autorul se opreşte asupra poveştii hărtii Cassini „prima hartă modernă a unei naţiuni, folosind metode ştiinţifice inovatoare de topografiere pentru a reprezenta în mod cuprinzator o singură ţară europeană”, Franţa. Familia Cassini a fost o adevărată dinastie de cartografi francezi, apropiaţi de Casa Regală de Bourbon timp de patru generaţii şi care, când era gata să termine această harta revoluţionară a Franţei, ea a fost confisactă în 1793 de către noile autorităţi republicane. Membrii familiei Cassini, fiecare generaţie în parte, întreprinderea fiind începută tocmai în anii 1660, „au efectuat o serie de măsurători pe toată suprafaţa ţării, aplicând aceleaşi principii ştiinţifice stricte ale măsurării şi cuantificarii verificabile. (…) metoda lor de combinare a geodeziei cu topografia avea să afecteze întreaga cartografie occidentală ulterioară. Principiile lor definesc şi astăzi majoritatea hărţilor ştiinţifice moderne, de la atlasele lumii până la Ordonance Survey (Serviciul Cartografic Britanic) şi aplicaţiile geospaţiale online, toate bazându-se încă pe metodele de triangulaţie şi măsurare geodezică propuse şi aplicate pentru prima dată de membrii familiei Cassini. Ceea ce s-a născut ca un studiu topografic al unui regat avea să se dovedească a fi şablonul folosit pentru cartografierea tuturor statelor-naţiuni moderne în următorii 200 de ani”.

Dimensiunea politică nu avea cum să lipsească, după cum a fost cazul cu toate celelalte etape din istoria cartografiei „Toată lumea a înţeles valoarea militară a hărţilor. Într-o perioadă în care tânăra republică se confrunta cu pericolul unei invazii iminente din partea unor regate învecinate ostile, hărtile detaliate ale tuturor regiunilor Franţei şi ale graniţelor sale, întocmite de membrii familie Cassini, aveau să se dovedească vitale pentru apărarea noului regim.”[11] Ceea ce realizase însă pâna în 1793 familia Cassini, şi, în mod special Cassini al III-lea, era extraordinar pentru acea epocă. Cassini al III-lea „a propus standardizarea hărţilor create în urma studiului, adoptând ceea ce se numeste acum proiecţia echidistantă transversală, care tratează globul ca pe un cilindru proiectat pe un dreptunghi. Globul este rotit astfel încât orice meridian dat poate înlocui ecuatorul, garantând că de-a lungul lui şi în orice loc perpendicular pe el, scara rămâne corectă.(…) Sub îndrumarea lui Cassini al III-lea georgrafia avea să devină acum o activitate de rutină şi continuă, aprobată de stat, cei care o practicau operând conform unor instrucţiuni stricte, stabilite de autorităţi. Epoca savanţilor erudiţi care combinau înţelepciunea ezoterică a astronomiei, astrologiei şi cosmografiei pentru a-şi crea hărţile se apropia de sfârşit. Încet, dar sigur, geografii se transformau în funcţionari.”[12]

Cassini a intuit şi potenţialul comercial al cartografierii întregii Franţe, astfel încât în doar trei ani s-au publicat 39 dintre cele 180 de hărţi promise, căci intenţia era să se realizeze o hartă detaliată pentru fiecare ţinut, ceea ce s-a dovedit destul de dificil, atât datorită suprafaţei Franţei[13], o ţară cu o bună parte din relief accidentat (Alpi, Masivul Central, Pirinei etc.), dar şi datorită atitudinii refractare a unei populaţii care se temea, pe bună dreptate, că această cartografiere avea să dăuneze autonomiei şi semi-independenţei periferiilor în care trăia (s-a distins în acest domeniu Bretania „unde autorităţile aristocratice conservatoare împiedicau ceea ce ele considerau a fi cererile de centralizare ale statului.”[14])