”O istorie a literaturii române pe unde scurte (1960-2000)”, de Monica Lovinescu
Editura Humanitas, București, 2014
Multa vreme i-am cunoscut numai vocea. ‘Multa vreme’ inseamnand de la sfarsitul anilor 60, cand licean fiind am descoperit emisiunile culturale ale Europei Libere si in special ‘Teze si antiteze la Paris’, care mi-au oferit pana la plecarea mea din Romania in 1984 o viziune alternativa a literaturii si culturii romane in care traiam, dar pe care nu o puteam cunoaste si intelege in contextul literaturii universale si a fenomenelor socio-politice din lume fara emisiunile ei si ale colegilor ei. S-au adaugat la acesti ani inca cei cativa ani pana in 1989, pentru ca apoi, la inceputul anilor 90, vocile celor care ne informasera in noaptea comunista sa inceapa sa devina cele ale unor oameni reali, pe care puteam nu numai sa-i auzim, dar si sa-i vedem si sa-i citim liber. Fotografia de pe coperta volumului ‘O istorie a literaturii romane pe unde scurte‘, aparuta la editura Humanitas in 2014, dateaza din 1955 si cred ca este exact ceea ce pe atunci imi imaginam despre Monica Lovinescu. O femeie frumoasa, tanara (si nu conteaza ca se adaugau anii, caci tineretea spiritului i-a ramas intacta mereu), cu ochi patrunzatori, in mana cu tigara pe care o ghiceam fiind cauza tonalitatii grave care se adauga unei profunzimi deja intrinseci continutului.
Stilul cronicilor, notelor biografice si mini-eseurilor care compun acest volum este influentat direct din emisiunile din care majoritatea au fost transcrise. Inchid ochii si imi imaginez cum Monica Lovinescu declama textele, ii aud intonatiile, ii inteleg accentuarile. De fapt, pentru multe dintre articole nici macar nu este vorba despre imaginatie, le-am auzit si le-am inmagazinat undeva in memorie intre 1968 si 1984 si doar perdeaua de uitare face ca amintirile sa-mi para a fi imaginatie. Recunosc stilul uneori oral si ‘punch-line’-urile finale cu care isi incheia uneori cronicile. Citirea variantei tiparite insa adauga mult si aprecierii scrierii Monicai Lovinescu. Textele ei erau expresive la ascultare, la citire se adauga de multe ori placere potrivirii maiastre a cuvantului:
‘Realismul socialist a pus capat intrebarii chinuitoare, pentru ca, pur si simplu, a pus capat culturii. Cand a venit timpul liberalizarii, nici macar pe ruine nu s-a inceput cladirea, ci pe vid. Intr-unul din acele eforturi spontane cu care literatura si arta romaneasca sunt darnice, cu o precipitare caracteristica, s-a incercat febril aruncarea unui pod peste sfertul de veac pierdut. Si, daca s-ar fi lasat timpul pentru o cladire durabila, cu unelte cinstite si fara ca lucratorii sa fie panditi de fantomele stalinismului ce le distrugeau noaptea toata treaba savarsita in cursul zilei, s-ar fi ajuns – poate – la acel prag de pasire in „universal” unde ne aflam in ajunul celui de-al Doilea Razboi Mondial.” (pag. 32)
sau
‘Acum s-a dus si Victor Eftimiu. Si, cu el, inca un anotimp se pierde 0 iremediabil – printre copacii din Cismigiu. In loc sa-l caut in panegericele oficiale, prefer sa mi-l amintesc asa cum l-am lasat atunci, privind insingurat de sub palaria cu boruri largi spre un Paris ce nu-i mai primea amintirile.” (pag. 254)
O caracteristica fundamentala care parcurge intreaga activitate si textele critice ale Monicai Lovinescu este asimilarea valorii estetice cu dimensiunea etica. Intr-o istorie a literaturii si culturii romane ingropata in compromisuri, Monica Lovinescu nu numai ca a pledat din spatele microfonului ei de la Paris timp de decenii pentru verticalitate, construind o referinta unica a unei istorii deformate de miniciuna si sugrumata de ideologie, dar a si repetat de nenumarate ori o demonstratie cu care poti fi de acord sau nu, dar nu poti sa nu-i admiti logica si consecvanta. ‘Poezia’ (si literatura in general) este ‘nedespartita de om’. Judecatile cele mai aspre le primesc de la ea tocmai acei poeti si scriitori de mare talent, care ar fi putut supravietui, dar au ales compromisurile:
‘Si nu se va vorbi niciodata indeajuns de raspunderea unui Tudor Arghezi in marea boala de care trebuie sa ne tamaduim acum. Arghezi a fost intr-adevar poet mare care a necinstit cuvantul in perioada innoptarii oricarei poezii din Romania stalinista. Ceilalti poeti mari au tacut – un Blaga, un Barbu, un Voiculescu. Cei care rimau versuri conforme fusesera odata poeti de mana a doua, a treia, sau invatasera poezie la scolile de creatie. Numai Arghezi a putut sa ne oblige a ne intreba – si nu exista inca raspuns la aceasta cumplita intrebare: poti deci sa fii in acelasi timp mare poet si om de nimic?’ (pag. 306)
O alta caracteristica evidenta la parcurgerea volumului este exceptionalul simt al detectarii talentului si aprecierii valorii. Timp de peste 30 de ani, Monica Lovinescu impreuna cu Virgil Ierunca au scris din exil, au avut acces intermitent si la presa si la cartile aparute in Romania, care le parveneau de multe ori cu intarziere, si cateodata deloc. Cu toate acestea, o gasim pe animatoarea culturala de la Europa Libera permenent conectata la evolutiile fenomenelor artistice care se petrec in tara, atenta la aparitia oricarui nou talent in proza si critica literara (de poezie se ocupa mai mult Ierunca, desi a scris si ea despre multi poeti), incurajand talentele, dar si curajul celor care in perioadele de intuneric si in cele de liberalizare ridicau glasul in slujba adevarului si valorilor reale si isi puneau condeiele in serviciul acestora. Desigur este ‘o istorie’ si nu ‘Istoria’, dar este o varianta perfect plauzibila a ceea ce s-a intamplat in literatura romana intre 1960 si 2000, cu aprecieri valorice nuantate, echilibrate si bine justificate, cu un permanent sistem de referinta etic si istoric si in plus cu avantajul perspectivei culturale europene si internationale. In viziunea Monicai Lovinescu, gasim o varianta a istoriei culturale a Romaniei care nu a uitat fundamentele interbelice in pofida fracturilor istorice, dar o gasim si integrata, comparata si explicata in fenomenul cultural din estul Europei si din lume. Este o sincronicitate si o perspectiva pe care o permitea tocmai pozitia unica (dar nu si privilegiata, desigur nu din punct de vedere personal) in care Monica Lovinescu se gasea in comparatie cu colegii ei de generatie care traiau in Romania.
Gasim in volum si descrieri ale principalelor etape parcurse de literatura si cultura romana in anii acoperiti de carte: dezghetul si recuperarile anilor 60, sperantele sfaristului de deceniu 7, socul Tezelor din Iulie si reactia breslei scriitoricesti, putinele cazuri de dizidenta si timidele exemple de ‘rezistenta prin cultura’ (cred ca Monica Lovinescu nu a apucat acest termen si am senzatia ca l-ar fi dispretuit si criticat), scandalurile protocronismului, plagiatelor si ‘transcedentalilor’, noaptea si frigul cultural (pe langa cel fizic) al anilor 80, speranta momentului 89 si dezamagirile tranzitiei. Se adauga analizei textelor scrise in tara si integrarea operelor create de scriitorii romani in exil si avem aici o alta dimensiune pe care Monica Lovinescu o adauga istoriei istoriilor noastre literare, caci ea a fost nu numai o experta a exilului romanesc, ci si un spirit integrator, refuzand sa accepte ca frontierele cu sarme ghimpate, zidurile din caramizi groase sau cortinele de fier pot fractura spatiile unei culturi.
Cartea este organizata in trei sectiuni. In prima sunt grupate articolele si comentariile care se ocupa de relatia dintre scriitori si ideologie, dintre oamenii de cultura si putere. Sunt trecuti in revista rand pe rand presedintii succesivi ai Uniunii Scriitorilor (incepand cu Beniuc – delatorul lui Blaga) si rolul jucat de organizatia de breasla a scriitorilor in cristalizarea unei atitudini de impotrivire fata de inregimentarea ideologica totala a literaturii (importanta in anii 70, dupa Tezele din iulie). Sunt analizati scriitorii care si-au facut nume in perioada de dezghet relativ de dupa 1964, sunt detectate semnele de trezire, dar si compromisurile vizibile chiar si in romanele lui Breban si Ivasiuc. Isi primesc tratamentul asteptat si meritat Paunescu si Vadim. Si din noua apare punerea in context, cea care lipseste unora dintre criticii din tara, confruntati cu intrebarea (paradoxala pentru unii) a lipsei de ecou peste hotare a majoritatii scrierilor apreciate in Romania:
‘… chiar in cartile cele mai „curajoase” publicate in tara, adevarul nu a putut fi enuntat decat la plural. Ca si libertatea. Cateva adevaruri. Cateva libertati. Cititorului revenindu-i sarcina de a citi printre randuri si de a reconstitui ansamblul. Numai ca nici editorul, nici cititorul occidental nu sunt obisnuiti cu o asemenea decodare subversiva. Ajunse pe biroul unui editor francez, cateva dintre romanele considerate cele mai explozive in Romania devin, daca nu de neinteles, cel putin timide, aproape cuminti, in orice caz repetand la modul minor, discret, incifrat ceea ce se stie deja din literaturile rusa, poloneza, maghiara, ceha, slovaca. „ (pag. 175)
A doua parte a cartii este dedicata prozatorilor si poetilor. In cronicile ei scrise si citite la microfonul Europei Libere, redescoperim impreuna cu Monica Lovinescu cartile de valoare ale anilor 70 si autorii lor care raman la varf in orice istorie a literaturii – Matei Calinescu, Stefan Banulescu, George Balaita, D.R.Popescu. Sunt analizate pe rand romanele publicate in deceniile 7 si 8 de Marin Preda, inclusiv cu limitarile inerente poate scrierii unui adevarat roman istoric cum se dorea a fi ‘Delirul’, in perioada comunista. ‘Generatia ’80’ se bucura de un stralucit eseu care discuta despre genurile literare (genul scurt dictat de motive economice si transformat in vehicol estetic) si incadrarea in miscarile culturale ale Europei deceniului. Cand barierele cenzurii se prabusesc dupa decembrie 1989 devine dominant genul memorialistic, scriitorii simtind nevoia sa impartaseasca trairile culturale sau nu reprimate in cei 40 de ani de comunism. Sunt scoase din sertar si jurnalele scriitorilor disparuti si ai celor care au supravietuit, dar si manuscrisele literare de sertar. Acestea sunt mai putine decat ne-am asteptat, dar printre ele se afla cel putin o capodopera, pe care Monica Lovinescu stie sa o detecteze imediat – ‘Adio, Europa!’ a lui I.D.Sirbu:
‘Turcirea locului, ca si a titulaturii detinatorilor puterii nu reprezinta nici camuflajul obisnuit din romanele tiparite sub regimul comunist, cand spre a se pomeni de tarele prezente se evada catre alte timpuri sau orizonturi. In ‘Adio, Europa!’ e descris clar si fara aluzii comunismul, chiar daca Moscovei i se mai spune si Inalta Poarta. E, poate, doar un semn al stratificarii de „turciri”, intarind transcrierea balcanica a experimentului. Comunismul, ca demonologie, este inca surprins in esenta lui, fata de care „pasalacurile” noastre anterioare palesc (acum, drept bir se cere firea omului, nu doar bunurile sale).’ (pag. 426)
Ultima parte a cartii grupeaza articolele despre critici si despre eseisti. In categoria criticilor sunt remarcabile portretele lui Vladimir Streinu si Serban Cioculescu pe care Monica Lovinescu ii cunoscuse in persoana si a caror evolutii in tara, conturnate de presiunile istoriei, le urmareste de la distanta fara a putea evita o nota de implicare personala. Surpriza – poate – apare in capitolele dedicate lui Noica, cu a carei relatie fata de exilul romanesc si a cu carui decizie de a adopta o linie ‘socratica’, dar apolitica in esenta, in anii 80, Monica Lovinescu este in explicit dezacord:
‘El platise cu ani de inchisoare riscul de a gandi (fie si apolitic) intr-un astfel de regim – isi spuneau exilatii. Si asta, in ciuda franchetii lui Noica: la prima sa iesire in Occident, isi avertizase cei dintai interlocutori sa-l coboare de pe soclul pe care il inaltasera anii sai de suferinta. Din primele fraze rostite atunci, Noica si-a proclamat despartirea de etic, tot el a pledat neinfruntarea cu puterea instaurata, uneori chiar, repetam, colaborarea cu ea.’ (pag. 509)
Marturisesc ca am citit cartea ei cu pasiune si cu implicare. Am retrait multe dintre evenimentele spatiului cultural si literar in care m-am format si mi-am trait primele tinereti. Am recitit si am redescoperit sub straturile uitarii, prin intermediul cronicilor si articolelor din carte, volume care m-au pasionat sau m-au intrigat, juecatile ei in cea mai mare parte a cazurilor le-au confirmat pe ale mele si au pus multe dintre operele discutate in contexte care imi erau necunoscute pana acum.
Monica Lovinescu nu mai este printre noi de peste un deceniu. Sunt cativa oameni cu care am avut sansa sa fiu contemporan, unii mi-au fost apropiati in viata, pe altii nu i-am cunoscut in persoana, dar am impresia ca persoanele lor, opiniile, judecatile si atitudinile lor ma insotesc permanent. Monica Lovinescu se afla printre ei. Opiniile din pagini spre sfarsitul acestei ‘istorii’ in care se refera la scriitorii sau eseistii ‘tranzitiei’ si isi face cunoscute opiniile despre cartile (pe care a apucat sa le citeasca ale) lui Liiceanu sau Plesu imi confirma ca dialogurile mele imaginare cu Monica Lovinescu au fundament.
