”O istorie a Cenaclului de Luni”, de Daniel Puia-Dumitrescu
Editura Cartea Românească, Colecția „Critică și Istorie Literară”, București, 2015
Doctor în filologie (noiembrie 2013), Daniel Puia-Dumitrescu dorește prin lucrarea O istorie a Cenaclului de Luni să redea povestea cublului literar ce a reprezentat nucleul generației ’80, atât din perspectiva membrilor cenaclului, dar și din prisma analizei arhivelor Securității, respectiv a articolelor din presa vremii. Și chiar dacă nu este o lucrare exhaustivă, din cauza unor motive ce nu țin de autor, lucrarea reprezintă una dintre cele mai complete studii dedicate unei etape importante din istoria literaturii românești. În acest sens, Andrei Bodiu (1965-2014) afirmă:
Fiind prima istorie a cenaclului, întreprinderea lui Daniel Puia-Dumitrescu este pe deplin originală. Ar fi fost foarte greu ca altcineva pus în locul autorului să fi reușit un excurs analitic de o asemenea calitate. Și asta pentru că în realizarea studiului său au fost necesare o tenacitate și o ambiție neprevăzute inițial.[…]Mai mult, acesta s-a poziționat cât mai obiectiv față de temă, reușind un demers de certă valoare. Această lucrare va fi un reper de neocolit în problematica referitoare la Cenaclul de Luni.
Unul dintre însuși membrii cenaclului, Ion Bogdan Lefter, consideră lucrarea de față o veritabilă «bază de date» despre Cenaclul de Luni. Dacă importanța acestuia va fi validată și în viitor, valoarea cărții de față va crește implicit, căci evenimentele studiate vor rămâne tot mai departe în urmă, iar martorii –inevitabil – vor dispărea. Mărturiile lor sunt acum conservate și prelucrate cu minuție de către un istoric literar – și poet, în paralel – foarte promițător.
Păstrând aceeași direcție analitică, Cosmin Ciotloș recunoaște dificultatea de care trebuie să se fi lovit autorul în realizarea acestui studiu și felicită soluția adoptată de către Puia-Dumitrescu ca răspuns la informațiile uneori contradictorii primite din partea membrilor cenaclului, și anume consemnarea lor și clasarea acestora într-o ordine istorico-literară. Așadar, cartea lui Puia-Dumitrescu nu oferă răspunsuri la toate întrebările care pot apărea vis-a-vis de existența și parcursul cenaclului, dar reușește să adune informațiile existente într-un studiu cât mai complet, privește perioada respectivă și desfășurarea activității cenaclului dintr-o perspectivă nouă, și anume cea a arhivelor Securității, și prezintă părerile unor membri ai cenaclului, unele amuzante, alte ironice. Rămâne de văzut dacă lucrarea Cenaclul de Luni – 40, ediție îngrijită de Ion Bogdan Lefter, Călin Vlasie, carte apărută la editura Cartea Românească în Martie 2017 aduce informații noi, mai ales că cei doi autori sunt lunediști.
Cenaclul de Luni a fost un cenaclu literar al studenților din Centrul Universitar București. Inițiat de Radu Călin Cristea și condus de Nicolae Manolescu, Cenaclul de luni a reprezentat nucleul bucureștean al poeziei noii generații, numită și generația ’80 sau generația în blugi – Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Ion Stratan, Traian T. Coșovei, Bogdan Ghiu, Alexandru Mușina, Mariana Marin, Magda Cârneci, Ion Bogdan Lefter și mulți alții. A fost înființat în anul 1977 și desființat în 1983 de secretariatul P.C.R. al Universității București. Volumele colective emblematice ale grupului au fost antologiiile de poezie Aer cu diamante de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Florin Iaru și Ion Stratan, publicată în 1982 și Cinci cu Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Romulus Bucur și Alexandru Mușina, apărută în 1983. Deși s-a considerat a fi un cenaclu dedicat aproape în exclusivitate poeziei, în ședințele sale au debutat sau și-au citit textele și prozatori precum: Ioan Mihai Cochinescu, Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Sorin Preda, Cristian Teodorescu și alții.
În realizarea lucrării, Daniel Puia-Dumitrescu a beneficiat de susținerea lui Alexandru Mușina (1954-2013), membru al Cenaclului de Luni, unul dintre cei mai fervenți promotori ai cenaclului, teoretician subtil al fenomenului poetic modern și postmodern (Sursa: România literară), Mușina fiind cel care i-a îndrumat pașii autorului spre creative writing și spre lunediști, așa cum afirmă autorul însuși într-un interviu acordat publicației Cațavencii. Acesta mai afirmă că în momentele grele, de mare ajutor i-a fost și profesorul Andrei Bodiu, unul dintre mentorii autorului, membru și el al generației ’80 și fost membru al cenaclului Universitas.
Studiul reprezintă o filă de istorie literară, o monografie istorico-literară a Cenaclului de Luni. Pentru a reuși realizarea unei monografii a grupului ce a constituit un moment-cheie în nașterea și dezvoltarea unei noi generații literare, în special pentru poezie, autorul a folosit metode sociologice, în special cele calitative (istoria orală, interviul de tip povestea vieții, monografia, etnobiografia, comprehensiunea, interviul non-directiv și interviul non-directiv centrat, analiza tematică și analiza situațională), care sunt acceptate intradisciplinar. Mai mult, plecând de la cuvintele lui Alex Mucchielli, autorul înclină să-și numească forma de cercetare etnobiografie, căci ea confruntă între ele povestirile, creează analogii, temă după temă, și permite, astfel, cunoașterea, plecând de la mai multe traiectorii individuale, a unei entități luate în unitatea sa specifică. Totuși, concluzia este că lucrarea lui Puia-Dumitrescu reprezintă un efort imens, ce oferă publicului o încadrare istorico-literară a cenaclului prin folosirea mai multor metode de cercetare și având caracteristici atât de monografie, cât și de etnobiografie.
Din cauza lipsei de documente oficiale sau personale care să descrie întâlnirile sau participanții la cenaclu, dar și din cauza imposibilității validării informațiilor primite de la unii dintre membri, autorul reușește să ajungă la o cronologie a cenaclului și mai puțin la o teorie a cenaclului. Succesul studiului constă în faptul că autorul urmărește nu doar istoria evoluției Cenaclului de Luni, dar și dezvoltarea membrilor cenaclului în interiorul său și a relațiilor dintre aceștia. Un exemplu cu privire la relațiile dintre membrii grupului ar fi părerea autorului vis-a-vis de locul ocupat de către Nicolae Manolescu în cadrul cenaclului:
Nicolae Manolescu era pentru ei, după cum îl văd eu prin ochii lui T.T. Coșovei sau ai lui Doru Mareș, fratele mai mare, un fel de big buddy, nu big brother. Era acolo cînd aveau nevoie. Literar sau particular. Mai apoi era și un excelent coagulant. Înainte de a le fi coordonator la Cenaclul de Luni, el le-a fost mentor. Adică – o spune și Matei Vișniec – îi citeau cronicile încă dinainte de a veni la București. După aceea, unii dintre ei l-au avut profesor, alții se strecurau la cursurile lui de la Litere. (Interviu cu Daniel Puia-Dumitrescu în Cațavencii)
În ceea ce privește culegerea datelor, autorul ne prezintă trei etape de lucru: cercetarea Arhivelor CNSAS, interviurile cu membrii Cenaclului de Luni și analiza presei studențești a epocii și a unor reviste culturale care s-au ocupat de Cenaclul de Luni. Interviurile realizate cu membrii Cenaclului de Luni vor fi găsite dispersate în capitolul ce reface istoria cenaclului pe baza informațiilor primite în cadrul celor 15 interviuri realizate, 14 dintre ele cu membrii ai Cenaclului de Luni, și unul cu Mircea Martin, profesorul coordonator al Cenaclului Universitas. Autorul a mai folosit informații și din arhiva personală de interviuri a lui Matei Vișniec, precum și mărturii din interviuri realizate de Mihail Vakulovski în cartea Portret cu Generația ’80, interviuri, apărută la editura Tracus Arte, București, în 2011, sau alte cărți de interviuri cum ar fi Generația ’80 văzută din interior, scrisă de Dumitru Augustin Doman, lansată de aceeași editură în 2010.
Acestor interviuri li se adaugă 2 discuții de grup, una preluată din revista Contrapunct, discuție ce a avut loc imediat după revoluție, iar cealaltă a fost transcrisă de către autor după o întâlnire organizată de Muzeul Literaturii cu prilejul aniversării a 25 de ani de la închiderea cenaclului, în 2008. Deoarece studiul se concentrează pe nașterea, dezvoltarea și dispariția fenomenului numit Cenaclul de Luni, interviurile, la rândul lor, au avut în vedere doar perioada în care persoanele intervievate au fost membri ai cenaclului.
Cu privire la arhivele CNSAS, din cele peste o sută de dosare studiate, autorul ajunge la concluzia că membrii cenaclului nu au beneficiat de o atenție prea mare din partea Securității, cu mici excepții. Au existat dosare de Fond Documentar, câteva dosare personale (dintre care dosarul lui Viorel Padina și cel al Marianei Marin fiind cele mai cunoscute deoarece au existat și intervenții ale Securității în viața acestora), dar deocamdată nu s-a găsit un dosar dedicat cenaclului în sine. Cât despre dosarele personale, Puia-Dumitrescu rezumă dosarele a nouă dintre membrii cenaclului, concluzia fiind că Securitatea nu a dat mai multă atenție membrilor cenaclului deoarece nu au atras atenția atât de mult; aceștia nu erau membri ai Uniunii Scriitorilor și, în același timp, în mare parte, acceptaseră și s-au ocupat de locurile de muncă ce le fuseseră atribuite.
Istoria Cenaclului de Luni, așa cum a fost ea închegată de către Daniel Puia-Dumitrescu în baza unui studiu de amploare, reprezintă o incursiune curajoasă în cei șase ani în care a funcționat cenaclul, oferind publicului nu doar o filă din istoria literară sub aspect cronologic, dar și o analiză a dezvoltării membrilor cenaclului și a relațiilor dintre aceștia.
