”O fată ca tine”, de Maureen Lindley
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2016
Traducere din engleză și note de Irina Bojin
Pentru mine, ”O fată ca tine” este una dintre surprizele anului. Spun asta nu numai pentru că Maureen Lindley scrie cu talent și dezinvoltură, cursiv și foarte antrenant, astfel încât personajele îți apar aproape cu naturalețe ca fiind apropiate și abia aștepți să vezi care le sunt acțiunile și faptele viitoare. Dar și pentru că subiectul cărții este unul foarte sensibil, chiar și acum peste atâția ani de la petrecerea evenimentelor, respectiv crearea lagărelor de către americani, unde i-au internat pe toți japonezii sau pe cei de origine japoneză, considerați vinovați tangențiali (spioni, mai ales) pentru atacul de la Pearl Harbour.
În comunitatea mică aflată undeva spre vestul Statelor Unite, în orășelul Angelina, cel de-al doilea război mondial încă nu a ajuns, știrile vin și trec razant și doar prin intermediul ziarelor din marile orașe. Pare o comunitate strânsă și muncitoare, în care toată lumea muncește la fermele din jur, chiar dacă diversitatea se întrevede prin separarea elevilor la școli, prin diferențele rasiale, prin lipsa de comunicare dintre americanii get-beget și majoritatea japonezilor din oraș. Familia Baker se află la granița dintre lumi, deși trebuie să recunoaștem că doar Satomi, adolescenta, încearcă să se plaseze undeva la mijloc: Aaron Baker și soția sa japoneză, Tamura, au părăsit insula Hawaii și familiile lor tocmai pentru că iubirea dintre ei nu lăsa loc prejudecăților, iar părinții le-au pus în vedere că oficializarea relației nu va fi tolerată niciodată și ar însemna ruperea legăturilor cu ei. Ei rămân departe de legăturile cu vecinii, tocmai că fiecare dintre ei se simte îndepărtat din propria comunitate, el din cea americană (”oare ce i-a venit să se căsătorească cu o japoneză?”), ea din cea japoneză. Prietenii sunt puțini, orășelul îi tolerează, dar nimic mai mult, nu există aproape nicio relație de afecțiune:
”Sunt multe feluri de americani, îi spune Tamura când o prinde în fața oglinzii, cu o eșarfă galbenă înfășurată pe cap în chip de păr blond. Întreabă-i pe prietenii tăi japonezi de la școală. Sunt tot atât de americani precum tatăl tău sau Lily. Suntem cu toții buni americani.” (pag. 36)
Intrarea în război a Statelor Unite (și apoi momentul Pearl Harbour) este cel care le schimbă destinele pentru totdeauna: Aaron se înrolează tocmai pentru că în aer plutește iminența unui atac japonez; japonezii atacă în cele din urmă la Pearl Harbour și Aaron este ucis în bombardamente; cei cu sânge nipon sunt stigmatizați în întreaga Americă, iar foștii prieteni de la școală a lui Satomi își arată adevărata față; tragedia familiei Baker abia începe: Tamura are un șoc la pierderea soțului și singurului ei prieteni, iar Satomi trebuie să fie noul stâlp al familiei. În plus, chiar dacă mulți japonezi sunt acum americani, născuți și crescuți aici, fără nicio legătură trainică cu țara de origine, ei sunt strânși și purtați de-a lungul și de-a latul Americii spre lagăre provizorii, cel puțin până la sfârșitul războiului. Pentru Tamura, pentru cei mai în vârstă, șocul este imens și va cauza suferințe dureroase, pentru unii fatale. Asta deși ei erau cei mai puțin vinovați, cu cele mai adânci sentimente pentru țara în care trăiau:
„Nutrește o dragoste puternică pentru țara ei, pentru America. A moștenit-o de la părinți, cu mult timp în urmă, și nu se va vindeca niciodată de ea. Japonia e pentru ea doar un loc imaginar, o țară de poveste în care se petrec întâmplările din copilăria mamei ei.” (pag. 157)
Dar încet-încet, cu toții se adaptează, chiar și într-un lagăr atât de sărăcăcios precum Manzanar. Aici lipsurile sunt evidente, sârma ghimpată este la locul ei, mâncarea este insuficientă, iar afecțiunile medicale ucid nemiloase, chiar dacă doctorii ajunși aici ca voluntari încearcă să suplinească medicamentele. Japonezii însă încearcă să supraviețuiască, să se organizeze, să caute soluții și, mai ales, să se ajute reciproc. Ceea ce este de remarcat este că rareori ei consideră că americanii sunt de vină. Pe undeva, îi înțeleg și resping atacul mârșav al propriei nații de origine de la Pearl Harbour, iar unii japonezi se înrolează chiar în forțele armate americane.
Desigur, acesta este doar un cadru general, iar durerile și suferințele sunt nenumărate. În această lume, cea care se distinge este tocmai Satomi. Încă adolescentă, se luptă să câștige afecțiunea băieților, dar rămâne o răzvrătită care încearcă să transforme lumea, dar cade la rândul ei victimă. Tot timpul are în gând promisiunea făcută tatălui său mort (”În gând îi promite lui Aaron, unde s-o afla el, că va avea grijă de Tamura toată viața.”), dar în același timp caută să se descopere pe sine, caută să își facă prieteni buni și să schimbe ceva în lagărul ăla destinat înfrângerii sufletești a japonezilor. Iar apoi, după finalul războiului, devine un suflet părăsit, care încearcă să supraviețuiască într-o lume complet schimbată, fără prea multe șanse pentru cei cu sânge japonez.
Saga ei continuă așadar după război, când încearcă să se descopere pe sine, să își dea seama unde se poate îndrepta și cu ce șanse. În New York, se poate ascunde cu siguranță, în noianul acela de neamuri și rase, își face prieteni rapid, dar nemulțumirea sa față de viață și suferințele continuă. Țelul său rămâne să o găsească pe Cora, una dintre fetele japoneze orfane, dar pe care a îndrăgit-o enorm, așa că, la început, nu se gândește că victimele lagărelor japoneze ar trebui cumva să primească compensații, pentru a-și putea reface viața. Acest subiect era încă delicat, se discuta foarte rar spre deloc despre el, unii pretendenți la inima ei (sau la corpul ei) părăsind-o încă de la expresia ”sunt jumătate japoneză”:
”A citit despre acele lagăre de concentrare, despre ororile care se petreceau acolo. Doamna Copeland vorbea adesea de ele, avea îndelungi perioade de depresie gândindu-se la victime, își jelea rubedeniile moarte și se considera norocoasă că e evreică trăitoare în America. Într-adevăr, nu puteai compara Manzanar cu acele locuri ale morții, și într-adevăr nu i se părea corect să fie puse alături. Înțelege că acum, după război, sunt lucruri despre care poți vorbi și altele despre care nu poți. Felul în care nemții i-au tratat pe evrei e un subiect bun de discuție. În schimb, felul în care americanii s-au purtat cu japonezii nu este.” (pag. 270)
Maureen Lindley a reușit să-și populeze lumea imaginată în majoritate cu personaje demne de iubire sau de admirație. Printre ele, se distinge, normal, Satomi, un personaj atât de uman și de vivace, încât nu se poate să nu o îndrăgești. Viața ei, urmărită din adolescență și până la primii ani de maturitate, a fost încărcată de suferințe și tragism, dar ea se dovedește puternică, trăsătură pornită, în mod sigur, din ”nebunia” ei, din dorința ei de a reuși în viață. Maureen Lindley reușește să ne determine să căutăm informații, să ne ofere la rândul ei informații despre perioada tulbure a celui de-al doilea război mondial, aducându-ne în fața unui roman puternic, o lecție de supraviețuire în poate cei mai dificili ani ai japonezilor din America.