”O delicatesă”, de Muriel Barbery
Editura Nemira, Colecția Babel, București, 2015
Traducere din limba franceză de Adrian Pătrușcă
Moto: ”Nimănui nu-i mai era foame, dar exact așa trebuie să fie la momentul patiseriilor: nu le poți aprecia în toată subtilitatea lor decât atunci când nu mănânci ca să-ți potolești foamea și când orgia dulce nu e acoperită de o necesitate primară, ci îți tapetează cerul gurii cu toată iubirea de pe lume.”
Pentru persoanele care apreciază mâncarea, pentru adevărații gurmanzi, o astfel de carte nu poate fi decât o delicatesă. Chiar dacă nu este o capodoperă, Muriel Barbery imaginează o lume a deliciilor culinare, a mâncărurilor fine, dar și obișnuite, în care cititorii pot găsi la fiecare pagină dacă nu o rețetă măcar un miros suav, o gustare delicioasă și o poftă de nestăvilit. Căci, probabil, așa este când îți transformi pasiunea adevărată – vorbim aici de mâncare, dar poate fi orice altceva – în meserie și ești unul dintre cei mai importanți critici gastronomici din lume.
El, marele critic, al cărui nume este cunoscut în toată lumea și care a făcut ca restaurante să se dezvolte sau să falimenteze, prin recenziile sale din revistele de specialitate sau din cronicile din jurnalele Tv sau emisiuni, a ajuns pe patul de moarte. Numai două zile îl despart de moartea inevitabilă și ironia este că nu suferă de nicio boală a aparatului digestiv, ci inima l-a lăsat:
„Ce ironie! După decenii de crăpelniță, de valuri de vin, de alcool de toate felurile, după o viață înecată în unt, frișcă, sos, prăjelniță, de excese la orice oră, pregătite cu rafinament, migălos alintate, cei mai fideli locotenenți ai mei, meșterul Ficat și acolitul său Stomac, se simt de minune, iar inima mă lasă. Mor din cauza unei insuficiențe cardiace.”
Ei bine, problema este că în acest moment simte că acest stil de viață nu i-a adus marea fericire (se vede asta printre rânduri), iar satisfacțiile cotidiene sunt neglijabile în final. Dar ceea ce dorește el pe patul de moarte este să rememoreze plăcerile sale culinare în căutarea aromei perfecte, a gustului ce merită să ajungă, din nou, pe papilele sale gustative și să fie ultimul al vieții. Prilej pentru a ne duce și pe noi, cititorii, într-o lume amestecată, plină însă de delicii, în timp ce, în background, oamenii de lângă fostul mare critic (dar nu numai oamenii, până și motanul familiei sau statuia din biroul său au dreptul la cuvânt) își împărtășesc propriile impresii și sentimente despre omul muribund, iar concluzia nu îi este prea favorabilă.
Dar ceea ce ne interesează este parfumul mâncărurilor și băuturilor de care a avut parte acest om, sfaturile pe care ni le dă printre rânduri și mirarea de care avem parte atunci când descoperim că a fost pasionat câteodată de maioneză, de înghețată, pâine prăjită sau de carnea crudă. E o savoare frumoasă de care avem parte, pentru că descoperim și mâncărurile sofisticate ale Franței – acelea de care mă lipsesc cu mare plăcere -, dar și gustările tradiționale din sătucurile de prin lumea, unde o pâine prăjită unsă cu unt (obligatoriu înainte!) este preferată unui… să spunem… arici de mare Royal cu piper Sansho, arțar, rinichi și ficat de iepuraș cu rapane.
Hai să vă dau două exemple:
– Despre pește: ”Se află în carnea peștelui fript, de la macroul cel mai modest până la cel mai rafinat somon, ceva care este mai presus de cultură. Omul, învățând să-și frigă peștii, a trebuit pentru întâia oară să-și exercite umanitatea asupra acestei materii căreia focul îi dezvăluia simultan puritatea și sălbăticia fundamentale. Să spui despre această carne că este fină, că gustul său este subtil și exuberant în același timp, că ațâță gingiile, la jumătatea drumului între tărie și delicatețe, să spui că ușoara amărăciune a pielii fripte, combinată cu extrema onctuozitate a țesuturilor compacte, robuste, viguroase, care umplu gura cu o savoare ireală, fac din sardina friptă o apoteoză culinară ar fi ca și cum ai evoca virtutea adormitoare a opiului. Căci aici nu este vorba nici de finețe, nici de delicatețe, nici de forță, ci de sălbăticie.”
– Despre mâncarea ”sănătoasă” din America și despre cea fandosită din Franța: ”Se zice că americanii sunt obezi pentru că mănâncă mult și prost. Așa e, dar nu trebuie să dăm vina pe mic dejunurile lor pantragruelice. Înclin să cred că, dimpotrivă, exact de asta are nevoie un bărbat pentru a înfrunta ziua și că jalnicele noastre mese din Franța, în teama lor acoperită de snobism de a evita sarea și carnea de porc, sunt veritabile ofense pentru nevoile trupului.”
Spre final, după ce descoperim mâncăruri, așa cum spunea, ba fandosite, ba tradiționale, cam toate suculente și care îți lasă gura apă (cu excepția maionezei aceleia, pe care aș lăsa-o cu plăcere deoparte), toate memorabile pentru criticul gastronomic, dar niciuna care să îi trezească ultima dorința, vom descoperi și aroma perfectă, o totală și extremă surpriză. Nu vă voi spune care este aceasta, dar este neașteptată din partea unui om care a călătorit prin toate bucătăriile lumii, dar care, în același timp, îl umanizează pe cel atât de ponegrit de soție, copii sau servitori.
Un roman ușurel, dar care ne poartă în lumea deliciilor culinare. Iar pentru gurmandul din mine chiar a fost o plăcere, o delicatesă.
