”Sovietstan. O călătorie prin Turkmenistan, Kazahstan, Tadjikistan, Kirgîzstan și Uzbekistan”, de Erika Fatland
Editura Paralela 45, Pitești, 2020
Traducere din limba engleză de Irina-Marina Borțoi
”În următoarele opt luni, urma să vizitez cinci dintre cele mai noi țări din lume: Turkmenistan, Kazahstan, Tadjikistan, Kirgîzstan și Uzbekistan. Când s-a dizolvat Uniunea Sovietică în 1991, aceste țări au devenit state independente pentru prima oară în istoria lor. Și de atunci nu am auzit prea multe despre ele. Deși acoperă o suprafață de patru milioane de kilometri pătrați și au împreună o populație de peste 65 de milioane de persoane, cei mai mulți dintre noi nu știm aproape nimic despre regiune.” (pag. 27)
Așadar, Erika Fatland realizează (și apoi ne-o povestește pas cu pas) o călătorie în neprevăzut, în Asia Centrală, prin cele 5 ”stan-uri”, țări care au fost modelate în ultima sută de ani de Uniunea Sovietică și au ieșit din această modelare sărăcite, dependente de Rusia și resursele ei și, poate de aceea, în majoritatea lor, apanajul unor conducători cu vădite tente dictatoriale. Nu este ușor să călătorești în aceste teritorii, iar întâmplările prin care poți trece sunt un mix de exotism, noroc și amenințări (voalate sau nu) ale autorităților. Observăm acest lucru încă din prima sa călătorie, în Turkmenistan, pe care o consideră, pe drept temei, țara ”cu cele mai puține certitudini”. Aici, trebuie să se dea drept studentă, pentru că jurnaliștii străini nu sunt primiți aproape niciodată, iar orice turist, jurnalist sau persoană care intră în țară sunt urmăriți tot timpul și călătoria este monitorizată de ghizi turistici, angajați ai statului. Nu suntem în Turkmenistan foarte departe de Coreea de Nord descrisă, de exemplu, de Adelin Petrișor în ”Țara cu un singur gras”.
Fie și cu aceste impedimente, țările din zona Asiei Centrale sunt pline de zone magice, sunt deținătoarele unor importante relicve istorice (să nu uităm că pe aici a trecut Drumul Mătăsii, că aici a existat o influentă și cultivată autocrație islamică, că pe aici ajungeau mirodeniile în Europa etc.) și sunt pe lista scurtă a oricărui călător instruit, a oricărui aventurier în necunoscut. Turkmenistan, prima țară vizitată de călătoarea norvegiană, are câteva lucruri care iau ochii: capitala Așgabat, supranumită ”orașul de marmură”; deșertul Karakum; Marea Caspică. La fel, fiecare ”stan” are locuri uimitoare, unde orice călător adevărat dorește să ajungă sau de care a auzit: Marea Aral (dispărută în mare parte, dar drama locuitorilor și a acestei mări continentale continuă să uimească și să stârnească interesul), Dușanbe (”cea mai frumoasă capitală central-asiatică”), Valea Yagnob din Tadjikistan (ce povești frumoase ni se spun din această vale!), podișul Pamir.
”De ce călătorim? De ce ne forțăm să suferim tot disconfortul pe care îl presupun de obicei călătoritul pe distanțe foarte mari și statul în locuri străine și îndepărtate? Teoria mea este că natura ne-a echipat cu memorii înșelătoare, imperfecte. De-asta pornim mereu în aventuri noi. Odată ce ne întoarcem din nou acasă, disconfortul se transformă în anecdote amuzante sau se uită. Memoria nu e liniară, e mai degrabă ca o diagramă plină de puncte – apogee –, iar în rest e goală. Memoria este și abstractă. Văzut din viitor, disconfortul trecut pare aproape ireal, ca un vis.” (pag. 126-127)
Sunt două lucruri pe care aș vrea să le subliniez la acest volum și la călătoriile descrise de autoare. În primul rând, indiferent în ce țară sau localitate se afla, este lăudată ospitalitatea și generozitatea localnicilor. Mulți dintre ei sunt săraci, cel puțin după standardele occidentalului, dar sunt oricând disponibili să-ți ofere o bucată de pâine și niște apă rece, să îți asigure un loc pentru dormit sau să îți ofere câteva dintre experiențele locului, precum acele ciudate nunți de care are parte autoarea în satele pierdute din munți.
În al doilea rând, un mare merit al cărții este că îi elucidează cititorului câteva dintre cele mai prezente întrebări despre această zonă, mai ales diferențele esențiale dintre cele cinci ”stan”-uri. Turkmenistanul, cum spuneam, este o dictatură închisă, cu o economie închisă, unde străinii nu prea pot intra și care s-a păstrat departe de mirajul occidental. Nici Uzbekistan nu este prea departe, deși este oarecum mai deschisă și care a investit mult în turismul în locurile sale mirifice precum Buhara și Samarkand. În Kazahstan, totul pare mai occidentalizat și poți vorbi deschis despre orice, în vreme ce Kîrgîzstan, în ciuda numelui mai puțin cunoscut, este cea mai democratică țară din cele cinci, fiind singura care a avut schimbări succesive ale președintelui republicii (ba chiar unul s-a retras de bunăvoie). În Tadjikistan, în mare parte a teritoriului, curentul există doar câteva ore pe zi, nu există gaze și apa caldă vine sporadic (remember?). Aproape toate sunt dependente de Rusia, poate doar Uzbekistan să fie mai independentă.
Volumul reprezintă astfel, pe mai mult de 400 de pagini, o călătorie inedită, exotică și deosebit de interesantă, mai ales pentru aceste vremuri atipice, în care călătoriile sunt greu de realizat și cel mai adesea nerecomandate.
Puteți cumpăra cartea: Editura Paralela 45.
(Sursă fotografii: EdituraParalela45.ro, Finansavisen.no)
