”Numărul zero”, de Umberto Eco
Editura Polirom, Colecția ”Biblioteca Polirom. Esențial”, București, 2015
Traducere din limba italiană și note de Ștefania Mincu
Moto: ”Nu știrile sunt cele fac ziarul, ci ziarul e cel care face știrile. Iar a ști să pui la un loc pentru știri diferite înseamnă să-i propui cititorului o a cincea știre.”
Mi s-a părut o mare schimbare de optică și de subiect la cel mai recent Umberto Eco, obișnuit fiind cu magia și misterele din romanele anterioare, de plasarea centrului acțiunii acestora în Evul Mediu sau măcar în secolele anterioare, de preluarea unuia sau mai multor enigme încă discutabile sau al căror mister încă persistă, pentru că în ”Numărul zero” suntem, dintr-o dată, plasați în modernitate (chiar dacă acțiunea nu se plasează chiar în prezent, ci în 1992), atât ca timp al petrecerii evenimentelor, cât și al existenței unui subiect foarte ancorat în realitatea prezentului, nu numai în Italia, ci pretutindeni în lume (și, vom vedea, în România cu atât mai mult).
Totul se întâmplă între aprilie și iunie 1992, într-o încercare de a descrie, cu toate dedesubturile ei, lumea jurnalismului în ansamblul ei, de la modalitatea în care se lansează un ziar și intervențiile patronului în politica editorială până la explicații precise cu privire la minciunile și transfigurarea realității în interesul ziariștilor și a celor care îi conduc sau îi finanțează. De altfel, acesta este principalul plan al romanului și cel de la care poate pleca eventuala analiză a romanului. Umberto Eco descifrează perfect ziarele mondene și nu numai, felul în care ziariștii acționează pentru ca fițuica pe care o ”construiesc” să se vândă cât mai bine, indiferent de calitate. Vom afla, de asemenea, cum se face o anchetă jurnalistică în majoritatea cazurilor (da, ziariștii sărmani sunt și paparazzi, nu numai editori), prin șantaj, amenințare, urmărire și prea puține informații documentate.
Personajele contează prea puțin aici, subiectul fiind construit în jurul celor două lumi – cea a jurnalismului/ziaristului (chiar scriitorului)/politicii și cea mistico-istorică, despre care voi vorbi mai târziu. Colonna este prototipul ziaristului/scriitorului ratat sau nenorocos, ca să fiu mai direct, cel care a avut tot felul de slujbe mărunte la publicații neimportante:
”În timpul ăsta visam la ceea ce visează toți ratații, să scriu într-o zi o carte care să-mi aducă glorie și bani. Pentru a învăța cum se procedează ca să devii mare scriitor, am făcut-o și pe negrul (sau pe ghost writer-ul, cum se spune astăzi, ca să fim corecți politic) pentru un autor de cărți polițiste care, la rându-i, ca să aibă vânzare, semna cu un nume american, ca actorii de prin westernurile spaghetti. Dar era frumos să lucrezi în umbră, sub o acoperire dublă (Celălalt și celălalt nume al Celuilalt).”
Acum, dintr-o dată, norocul să cadă asupra lui și să primească o ofertă tentantă financiar, aceea de a scrie o carte – ”Mâine: ieri”, titlu bine ales și în concordanță cu ceea ce va face timp de un an de zile –, în timp ce va urmări ”eforturi” de creare a unui proiect de ziar pe gustul finanțatorului și aruncând cu diferite știri pentru a se observa cât de influent poate fi și cum poate deranja pe unul sau pe altul. Proiect ce va apărea în doar câteva numere standard, toate având ”numărul zero”, cel puțin în primul an, fără public și fără difuzare, dar care va ajunge pe masa de lectură a anumitor personaje publice, politice sau nu.
Această redactare a primelor articole, ședințele de redacție în care se pun pe hârtie și pe tablă primele titluri, anchete jurnalistice și metode de lucru reprezintă cele mai bune și mai interesante pagini ale romanului, pentru că suntem pentru prima dată în fața unei redacții de ziar și descoperim aici felul în care se face jurnalism în Italia și aiurea, cum se metamorfozează faptele în articole de ziar departe de realitate sau care pot împinge cititorul spre ”realitatea” pe care o dorește presa, modificată în așa fel încât din adevăr devine mistificare, propagandă sau, pur și simplu, minciuna. Pe acest plan foarte interesant, Umberto Eco suprapune, cu lux de amănunte, un subiect de mister-felul în care a fost omorât Benito Mussolini, dacă a fost cu adevărat ucid, pentru că unul dintre ziariști are o întreagă teorie conspiraționistă despre cum dictatorul fascist a scăpat după al doilea război mondial și s-a refugiat undeva la Vatican sau în Argentina. Era nevoie de o astfel de transversare a realității jurnalistice spre mister, enigmă, chiar ieftină? Aș putea spune și nu, și da. Nu, pentru că astfel de enigme ar trebui să dispară încet-încet din cărțile autorilor valoroși, mai ales atunci când nu constituie subiectul principal, fiind mai degrabă o temă comercială. Da, pentru că senzaționalismul de acest gen este strâns legat de o parte însemnată a presei și, deși Mussolini a dispărut de aproape cinci decenii (la data desfășurării acțiunii), un titlu precum ”Mussolini trăiește!” ar fi vândut orice ziar, iar ziaristul care propune acest subiect este conștient de acest lucru.
Și ca să vedeți cât de real și realist este Umberto Eco în acest roman, în care anul 1992 este doar o accepțiune temporală și nu un unicat, doar un an pus aleatoriu (dar în legătură cu acțiunile politicienilor de atunci), un tipar pentru orice an din jurul acestuia, vă dau un exemplu despre lumea ziaristicii și politicii, pe care îl puteți cu ușurință așeza în orice spațiu fizic, în orice democrație (sau nu) a lumii civilizate. Ia gândiți-vă numai la România ultimilor ani sau a ultimelor zile:
”N-ai văzut cum toți intervievații din seara povesteau liniștiți că făcuseră asta sau aialaltă și aproape că așteptau o medalie? Nici vorbă de clar-obscur ca în Baroc, lucruri de Contrareformă, traficul se desfășoară en plen air, ca în picturile impresioniștilor: corupție autorizată, mafiotul în mod oficial în parlament, evazionistul la guvern, iar la ocnă numai găinarii albanezi. Oamenii cumsecade vor continua să-i voteze pe răufăcători pentru că nu vor crede ce spune BBC-ul sau nu vor vedea emisiuni de genul celei din seara asta, pentru că se uită nesmintiți la niște porcării, poate teleshoppingul lui Vimercate o să ajungă în prime time, dacă va fi omorât careva important, n-are nimic, îi organizăm funeralii de stat.”
”Numărul zero” nu cred că este cel mai bun Eco, vi-o spune un simpatizant și un admirator al cărților sale (nu întâmplător, unul dintre romanele sale este considerat de mine printre cele mai apropiate trei cărți de sufletul meu). Ultimele sale romane îl aduc pe Eco, după părerea mea, mai aproape de Dan Brown, cu ceva diferențe importante însă: Eco scrie mult mai bine, iar romanele sale sunt bine închegate din punct de vedere documentar.
