“Nu toate tăcerile”, de Nicoleta Beraru
Editura pentru Artă și Literatură, 2024
Tăcerile dor. Tăcerile judecă. Tăcerile condamnă. Sau poate că nu? Poate că în spatele tăcerilor se ascunde o durere acută? Această întrebare mi s-a tot învârtit în minte de-a lungul romanului “Nu toate tăcerile”, de Nicoleta Beraru.
Având la bază realitățile celui de-al Doilea Război Mondial, într-un sat intitulat simplu O, din inima Belgiei, romanul ne poartă prin tăcerile unor personaje creionate cu toată duritatea vremurilor în care își duc viața. Prinși între ciocanul și nicovala uzurpatorilor naziști, aceștia se văd puși în fața unor dileme morale atemporale. Sunt răi sau sunt buni? Au în sânge microbul răutății gratuite? Involuntar, în mintea mea de cititor, survine întrebarea clasică: Regimul naște monștri sau Monștri nasc regimul?
Personajele Nicoletei Beraru sunt împământenite în solul abrupt al războiului, sunt oameni desprinși din miezul normalității, oameni care vorbesc despre abandon, violență și care par să ducă lupte identitare acerbe.
Louise, octogenara care deschide romanul, începe o istorisire cu și despre durere, un soi de “reportaj” despre cum răul și-a croit drum în inima cătunului belgian. Povestea lui Medoc este, însă, din perspectiva mea, punctul forte al cărții, șocul cultural de care avem nevoie pentru a ne trezi din liniștea echilibrată a naratoarei noastre. Figura perceptorului devenit instrument în mâna naziștilor este, de facto, ilustrarea oamenilor care nu prea mai au de ales. Este reminescența umană denaturată, omul care nu se mai poate numi pe sine Om.
Sunt la cea de-a doua carte a Nicoletei Beraru și iată-mă din nou surprinsă. Comparativ cu romanul “Cuibul de berze”, în această carte scriitoarea convinge prin forța temerară a cuvântului. Apelând la plasticitatea unui limbaj foarte vizual, aceasta ne împinge în brațele deznădejdii, ne arată că fragilitatea umană este incomensurabilă în fața momentelor când normele uzuale sunt distruse.
“În genunchi, cu chipul slab și crispat, Médoc uită de trecerea timpului. Se ridică într-un târziu, stinge lumina și se bagă în pat îmbrăcat.
În întuneric, Hristos chibzuiește”
Omul și Dumnezeu nu se pot regăsi în ceața diavolului. Omul e părăsit în compania propriilor tăceri. Omul se automutilează moral. De fapt, dacă stau să mă gândesc, acest sat sau cătun ocupat e parcă o reflecție a purgatoriului, unde rugile nu sunt auzite. Ecoul disperării se sparge de oboseala zilelor ce se scurg.
Binele nu pare să mai fie disponibil pentru personajele Nicoletei Beraru. Dimpotrivă, acesta a devenit un lux la care aceștia visează. Mai ales femeile, care își duc pecetea tristeței. Acestea nu par să zâmbească, sunt posedate cu forța și luate cu sila, ca pe niște bunuri pe care se bat toți în norii negri ai războiului.
“Nu toate tăcerile” este, din perspectiva mea, un roman despre eșecul uman în formele sale cele mai diverse. Eșec marital, parental, moral. Acest caleidoscop trist este nimic altceva decât realitatea acelor vremuri, fără romantism, fără nuanțe. De la prima pagină te întovărășești cu senzația unui damf greu, aidoma unei singurătăți colective.
Cred că meritul unei astfel de cărți e să ne arate cât de lipsit de granițe de timp este răul. Chiar acum, în inima Europei, avem deja un război și acolo “Nu toate tăcerile” sunt despre tăcere.
