”Nu genul ăla de fată”, de Lena Dunham
Not That Kind of Girl
Editura Publica, Colecția Narator, București, 2015
Traducere din engleza de Mona Mitarca
Marturisesc ca iar am fost sclava preconceptiilor, pentru ca am luat la citit volumul in cauza, cu mormaieli de neincredere si cu o oarecare stare de obligatie! “Girls”? Nu e genul meu! 🙂 Si ma bucur ca iar m-am inselat. Dar, hai ca-i bine asa, mai bine sa ma insel si sa am surprize placute! 🙂
Poate ca introducerea a fost declicul spre starea de bine pe care mi-a dat-o aceasta carte, o introducere care se calchiaza perfect – cred eu, pe psihologia multora dintre cititoare, indiferent de varsta – toate trecand la un moment dat in viata prin aceasta stare de autoindoiala, autodepreciere, auto … 🙂 . Si iata cum debuteaza volumul de fata:
“AM 20 DE ANI si ma urasc. Parul, fata, linia convexa a mijlocului meu. Vocea care imi iese din corp nesigura si tremuratoare si poemele care ies sentimentale, aproape plangacioase. Felul in care parintii mei, cand vorbesc cu mine, folosesc un ton doar putin mai ridicat decat atunci cand vorbesc cu sora mea, de parca as fi vreun functionar public care tocmai a cedat nervos si care, daca il mai stresezi putin, ar putea sa-I arunce in aer pe ostaticii pe care ii are legati in beci. Toata ura asta o maschez cu un fel de acceptare de sine cam agresiva, asa. Imi vopsesc parul cu o nuanta de galben fluorescent, ma tund cu chica, o tunsoare inspirata mai degraba de fotografiile din anii 1980 decat din vreo tendinta actuala. Ma imbrac in haine din supraelastic care se strang pe corp in cele mai nepotrivite locuri. Ma cert groaznic cu mama cand aleg sa port o bluza cu imprimeu de banana care mi se termina deasupra buricului si colanti roz atunci cand vizitam Vaticanul, iar turistii credinciosi se holbeaza ca prostii si se dau la o parte din calea noastra.”
Cum spuneam, acesta a fost declicul, caci am sesizat doza mare de umor, de autopersiflare si nu m-am indoit de deliciul paginilor care ma asteapta, convinsa in acelasi timp ca am pornit intr-o calatorie lunga, grea, dar savuroasa, in cautarea sinelui unei tinere, in valtoarea contemporaneitatii. Si parca-parca, un deja-vu, pen-ca, nu-i asa? De ce sa nu recunosc, undeva, acolo, sigur ca la alta scara, ma intalneam si cu mine – cea de demult, dar si cu unele cunostinte de-ale mele, tinere de astazi.
Scrisa cu mult umor, cu duiosie, cu sinceritatea si puritatea unei fiinte care trece de la copilarie – la adolescenta si mai departe la anii tineretii, aceasta carte are o maniera extrem de plastica, chiar cinematografica (ceea ce nu mira din partea autoarei), utilizand instrumentele vechi ale comunicarii, ingemanate cu cele mai noi “gaselnite” ale zilelor noastre. De la stilul diaristic clasic, la eseu, la email si la toate canalele oferite de internet, Lena Dunham, eroina acestei carti este o particica din fiecare EU care citeste cartea sa, este o maratonista alaturi de NOI, marsaluind cot la cot pe drumul coagularii in viata. Si ne spune ca: “Deja imi este rusine la gandul ca as avea ceva de oferit. Dar daca as putea lua tot ce am invatat si ti-as face treaba mai usoara tie sau te-as impiedica sa mai ajungi in situatia aia in care simti nevoia sa-ti pastrezi tenisii in picioare cand faci sex, pentru cazul in care simti nevoia s-o iei la goana in timp ce-o faceti, atunci fiecare pas gresit pe care il voi fi facut eu a meritat.”
Cartea este organizata (sigur ca este extrem de bine structurata) pe 5 capitole suculente, SECTIUNI le numeste autoarea: 1. Dragoste si sex, 2. Corpul, 3. Prietenia, 4. Munca, si 5. Imaginea de ansamblu si se incheie cu traditionalele Multumiri … bla-bla-bla si cu o concluzie de mare adevar, inteligenta, umor si finete: “Un mare multumesc obraznicilor cu care interactionez toata ziua pe internet, care sprijina modul in care ma exprim, care-mi arunca provocari garla si-mi confirma speranta suprema ca toata lumea este un loc al asemanarilor, nu al deosebirilor.”
Fiecare sectiune este ilustrata cu umor (Joanna Avilles – persoana supertalentata si care spune despre ea: “Hi! I am an illustrator from and still living and working in New York. I grew up in a fish market, but escaped to attend The Rhode Island School of Design, and then returned to
New York to study illustration at The School of Visual Arts”) si pe langa zambete si hohote de ras (de exemplu” Lista cu “Ce am in geanta”), adeseori dai peste liste de concepte pline de miez, cum ar fi “Cincisprezece lucruri pe care le-am invatat de la mama” (de ex: “Respectul nu e o chestie pe care o pretinzi intimidand si hartuind intelectual pe cineva. E ceva ce construiesti de-a lungul unei vieti in care te porti cu oamenii cam cum ai vrea tu sa fii tratat si in care te concentrezi pe acest scop”). Sau in Sectiunea a V-a “Imaginea de ansamblu”, subsectiunea “E Chiar pe bune? _ Cateva ganduri legate de moarte& a muri” – unde pur si simplu mi-am recunoscut gandurile, indoielile, intrebarile pe care mi le-am pus si eu … si la care – zau ca nu am inca toate raspunsurile 🙂 .
Si sa nu uit cat de profunde si coapte sunt paragrafele din micul subcapitol final, numit “Un ghid pentru fugitul de acasa pentru uzul femeilor de 27 de ani”, pe care va las sa il descoperiti si cititi singuri si cu atentie. 🙂
Cineva spunea ca “Lena Dunham este vocea unei generatii”. Eu zic ca e a tuturor generatiilor, care s-au confruntat cu experintele “devenirii”. Dupa care, e bine nu “sa privim inapoi cu manie”, ci cu umor … si de ce nu, cu duioasa nostalgie.
Si iata o recomandare graitoare si cu greutate, de la Michiko Kakutani, The New York Times:
“Talentata Lena Dunham nu doar că scrie cu o precizie metodică, dar foloseşte, în creionarea portretului mai tinerei Lena şi a panoramei lumii, şi un simţ al perspectivei, al nostalgiei şi acel gen de înţelepciune specifică persoanelor mai în vârstă… Spunându-şi pur şi simplu povestea, în toate detaliile ei uneori stânjenitoare, a scris o carte care este pe cât de subtilă şi sinceră, pe atât de comică”.
