”Noaptea sexuală”, de Pascal Quignard
Editura Humanitas Fiction, București, 2008
Traducere de Vlad Russo
Laureat al premiului Goncourt și al premiului Academiei franceze, Quignard are o scriitură cu un stil greu de confundat, elegant, axându-se mai ales pe muzică și pe filologia clasică. În „Noaptea sexuală”, autorul francez sondează adâncimile actului creator uman fizic, actul de la care începe să curgă, să se înșiruie omenirea, anume noaptea sexuală. Cartea se constituie ca un album îndrăzneț, cu pagini negre, pătate de litere albe, precum cerul nocturn presărat de stele, înfățișând o serie de tablouri celebre care, în mare, cuprinde diverse scene erotice însoțite de un soi de comentarii filosofico-literare, toate gravitând în jurul aceleiași teme : scena originară, noaptea sexuală.
Majoritatea picturilor alese de către autor sunt în clar-obscur, fiind ilustrate într-o lumină intimă: sunt momente surprinse în odăi întunecate, la lumina slabă a lumânării sau a lămpii, în care totul este sur-prins, este văzut pe furiș, ca și cum nu am avea voie să fim spectatori la scenele respective, scene în care apare de fapt același lucru: momentul zămislirilor, cauza tuturor efectelor, adică noaptea sexuală. Quignard pare să urmărească astfel, prin alegerile operelor de artă, un soi de obsesie similară celei de factură psihanalitică și anume, scena primordială despre care vorbea și Freud, scena în care copilul este pentru prima oară martor la actul sexual, de regulă cel al părinților.
„Nu eram de față în noaptea în care am fost zămislit […] E greu să participi la ziua care te precedă.”
Acesta este gândul, firul după care autorul se ghidează pe parcursul cărții: gândul obsedant al actului în care este creat omul , dar în care totuși, paradoxal, el încă nu e. Astfel, Quignard vorbește despre trei nopți: noaptea uterină, cea dinainte de naștere, pe care autorul o vede ca fiind cuibul omenirii și în care nimic nu este cunoscut, nimic nu se întrezărește pentru că de fapt nu există încă un subiect care s-o facă, căci nu putem vorbi decât despre o ființă în plămădire, o ființă-pe-cale-să… Cea de-a doua noapte este cea de la finalul fiecărei zile, adică noaptea terestră, iar cea de-a treia, noaptea infernală care reprezintă momentul după moarte, cel în care sufletul se descompune în întuneric.
În prima parte a cărții, Quignard forțează, pe alocuri, nota, consemnând lucruri care pot părea de-a dreptul stupide, intenția fiind probabil, aceea de a adopta un stil poetic, fără succes însă, cel puțin din punctul meu de vedere. Iată ce comentează autorul la pictura „Lot și fiicele lui”, a lui Adriaen van der Werff:
„Trăsătură principală a lumii moderne este violarea tatălui fără știința lui. Bărbatul nu mai e stăpân pe fecunditatea femeii ce devine mamă.
Bărbatul nu mai e stăpân pe fecunditatea femeii ce devine mamă.
Femeia fură sperma ca Prometeu focul. A fura ce-i al zeilor. A fura ce este al celuilalt. A fura originea.”
Totuși, asta nu înseamnă că opera lui Quignard este un eșec, ba dimpotrivă, căci el realizează o analiză minuțioasă a picturilor în relație cu subiectul central, mutând uneori accentul, în interiorul acestei discuții despre sexualitate, pe anumite elemente care se remarcă în tablouri, pe anumite detalii (unele poate, insesizabile, ușor de trecut cu vederea, dar care întregesc întreaga percepție a cititorului), și, fiind un veritabil filolog, și pe analiza anumitor cuvinte care apar ca un soi de pecete pentru astfel de elemente. De asemenea, scriitorul face foarte multe trimiteri literare pentru a sublinia astfel de elemente, cartea dând impresia uneori, de enciclopedie:
„Hildegarde de Bingen scria în „Causae et Curae”: Melancolia s-a coagulat în clipa neascultării lui Adam. Ea a apărut în clipa aceea sub chipul unei bruște întunecări. În chiar clipa când a mușcat din coaja mărului, minunata culoare a sângelui celui dintâi om s-a întunecat. Așa cum lumina dispare când suflăm în opaiț, în vreme ce fitilul scoate un fum subțire și rău mirositor, la fel s-a stins lumina în cel dintâi om, părintele nostru. În vreme ce melancolia i se coagula în sânge, teama creștea în el tulburându-i vederea, izvor al tristeții ce alcătuiește de atunci esența sufletului său.”
„Noaptea sexuală” e o carte din care, ca scriitură nu se pot reține foarte multe, aceasta nefiind din cauză că este scrisă prost, ci din cauza formei de comentariu pe care o are. Ceea ce este însă, cel mai important la această carte, este că produce o experiență estetică prin care ochiul învață să încadreze între pleoape mult mai bine arta, cu o atenție sporită pe detalii. Consecința este că cititorul rămâne cu sentimentul că a gustat puțin din misterul lumii, din misterul omenirii din care face și el parte, într-un fel, ca să fiu în ton cu tema cărții, cu sentimentul că a gustat din el însuși, din legătura sa cu întreg lanțul imens ale cărui zale sunt strânse de timp, lanț care își spune omenire, dar și cu sentimentul că a reușit să cuprindă încă o nuanță, nesesizată până acum, a trăirilor evocate prin intermediul artei.
