„Noaptea nu uită”, de Silvia Dumitru
Editura Humanitas, Colecția 821.135.1 – Scriitori romani contemporani, București, 2024
Frumusețea literaturii contemporane rezidă indubitabil în formele și în diversitatea sa. Fluidă, sensibilă, emoțională, rece sau extrem de fierbinte – toate aceste paradoxuri înglobate formează structura ideatică spre care aspiră majoritatea scriitorilor români contemporani. Dornici să șocheze sau să inspire, să traumatizeze sau să prelungească agonia cititorilor, aceștia îmbracă simplitatea în schelete narative care continuă să ne bântuie mult timp după ce am închis cărțile lor. Asta mi se pare o chestie foarte interesantă și, simultan cu înțelegerea acestui fapt, apare plăcerea de a descoperi noi autori cu vervă și carismă literară.
O astfel de descoperire este Silvia Dumitru, pe care am cunoscut-o grație romanului său „Noaptea nu uită”, apărut la Editura Humanitas, în colecția dedicată literaturii române contemporane (una dintre favoritele mele, dacă mă întrebați).
„Noaptea nu uită” este un roman scurt, dar foarte bine comprimat în jurul unor idei bine definite: nevoia de validare, abandonul parental, solitudinea amoroasă și identitatea sexuală, în toate spectrele lor. Tina, o tânără care vine dintr-o familie monoparentală, cu o mamă distantă și frigidă, se aruncă în brațele lui Dan, un tânăr căpătuit și el, dintr-un mediu deloc propice, dar care pare să aibă vervă de afacerist. Mariajul lor consumat de pe la 15 ani, ca într-o goană spre o fericire obtuză, nu este fericit. Este o solitudine trăită la doi, cu atmosferă desprinsă parcă din „Taxi driver” a lui Scorsese. Cei doi își trăiesc viața aruncându-se dintr-o bătaie în alta, dintr-o tăcere în alta. Până când Tina începe să înțeleagă că s-ar putea să fie diferită.
Ce este atât de diferit? Ce ar putea să o scoată din mocirla emoțională în care s-a îngropat cu ambele picioare? Bune întrebări, dar vă las pe voi să aflați, altminteri s-ar putea să vă dau un spoiler cât casa.
Întru a evita o astfel de eroare, haideți să ne îndreptăm atenția spre maniera în care Silvia Dumitru și-a scris cartea. Fundamentată pe o stilistică laconică și pe descrieri succinte și țepoase, aceasta ne pune în mâini o cameră de luat vederi și ne poartă la un pas distanță de personajele sale. Acest transfer din rol de spectator în martor ocular, din simplu cititor într-un soi de ochi atotvăzător se resimte de la un capăt la altul al cărții. Această carte însumează în sine: tristețe, eșec, remușcare, durere și un soi de fericire care doare, exact ca atunci când îți muști buzele pe ger.
Devenim parte din confesiunile Tinei care spune că:
„Eu și mama nu știam să vorbim ca oamenii, ba ciripeam, ba ne miroseam cozile, ne-mpungeam sau adunam tot timpul din lume între piepturile noastre ticsite cu iubire – între noi se dădeau mutări matematice de șah la regină.”
Și da, mă bucur să admir vizualitatea cărții. Să ne oprim atenția asupra acestui pasaj care nu prea are cum să se mai dezlipească de pe retina cititorului:
„Mama era gutuia parfumată, dar înecăcioasă care-ți rămâne în gât după ce ai lăsat garda jos. Parizerul cu măsline care pătează mâinile și hârtia de grăsime – te face să-ți plouă-n gură, apoi te umflă-n burtă ca la balamuc, de parcă tocmai ți-ai luat porția de mortăciuni”.
Cred că astfel de romane, de un impact vizual cu totul aparte, au menirea să ne scoată din lâncezeală, să ne scuture de praful rutinei și să ne amintească despre faptul că viața poate avea uneori culori tari și că unii oameni luptă efectiv pentru un loc sub soare, cu bune și cu rele.
