Carti Carti de istorie Recomandat

Napoleon III cel neiubit, de Lucian Boia

Napoleon III cel neiubit, de Lucian Boia
Editura Humanitas, Bucureşti, 2008

Istoricul Lucian Boia cu greu mai are nevoie de o introducere doctă. Este unul dintre cei mai importanţi istorici români ai momentului, o voce discretă în spaţiul public românesc tocmai pentru că alege să se dedice în continuare studierii unor foarte incitante subiecte istorice dar nu numai (de exemplu, cartea despre Jules Verne aparuta in Romania in anul 2005) spre deosebire de alţi istorici care au ajuns miniştri sau penibili şi oarecum isterici analişti politici. Receptarea operei sale a depăşit cu mult, îndrăznim să spunem, spaţiul strâmt al mediilor academice de profil. Din această situaţie autorul a avut atât de câştigat fiind citit de un public mult mai numeros dar şi de pierdut (fiind înjurat – şi nu criticat -cu spor de prea mulţi pseudo-experţi de care viaţa noastră publică este prea plină).

Ultimul volum scris de către Lucian Boia, profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (din păcate site-ul acestei instituţii este departe de a fi unul funcţional, publicul interesat de diverse detalii biografice neputând afla mare lucru nici referitor la C.V.-urile membrilor diverselor catedre dar nici referitor la opera lor ştiinţifică) se concentrează asupra unuia din personajele istorice care a marcat istoria europeană a celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, Napoelon al III-lea. Cartea a fost publicată pentru prima oară în limba franceză, intitulată Napoleon III, le Mal-Aime. Ediţia românească pastrează oarecum aceeaşi idee: Napoleon III, cel Neiubit.

Recunoaştem că exerciţiul creionării porterului Împăratului Napoleon III (1808-1873) este unul destul de dificil pentru că personajul nu poate fi încadrat cu uşurinţă în niciuna din cele două mari categorii de personaje istorice cu care este obişnuită conştiinţa populara: cei (foarte) răi şi cei (foarte) buni. Poate şi de aceea nu credem că s-au facut prea multe filme (artistice sau documentare) despre viaţa lui, spre deosebire de cea a lui Napoleon Bonaparte. Dar misiunea istoricului autentic este aceea de a analiza şi astfel de personalităţi cu mai puţină priză la public, aparent uitate dar care au contribuit de o manieră profundă la construirea lumii în care trăim.

Napoleon al III-lea

Dar cine a fost Napoleon III? În primul rând trebuie spus că nu a fost fiul lui Napoleon Bonaparte ci doar nepotul lui, fiind al treilea fiu al lui Louis Bonaparte, fratele primului împărat al francezilor, vremelnic rege al Olandei. S-a născut în anul 1808 dar, după sfârşitul epopeei războinice napoleoniene a fost nevoit să se exileze în Bavaria şi Elveţia împreună cu familia sa. Conştient de importanţa moştenirii simbolice mai mult decât toate celelate rude a lui Napoleon, Louis Napoleon (sau viitorul Napoleon III) şi-a făcut ucenicia în diverse locuri fierbinţi ale Europei (vagă conspiraţie la Roma, insurecţie în regiunea Romagna dar şi la Strasbourg, debarcare şi o altă tentativă de revoluţie la Boulogne etc.) călătorind foarte mult, trăind o lungă perioadă la Londra dar şi la New-York. În perioada 1840-1846 a fost deţinut în fortăreaţa Ham unde s-a dedicat studiului şi scrisului. Doar revoluţia franceză din 1848 i-a deschis drumul către preluarea puterii.

Iniţial a fost considerat elementul care putea uni diversele facţiuni revoluţionare de aceea a fost numit preşedinte al celei de a II-a Republici franceze, pentru ca spre sfârşitul mandatului să recurgă la o lovitură de stat, pe 2 decembrie 1851 preluând întrega putere, proclamând Imperiul (cunoscut în istoriografie ca cel de al Doilea Imperiu Francez) un an mai târziu. Aceste date istorice brute ar lăsa impresia unei personalităţi puternice, de mână forte care nu statea mult pe gânduri pentru a recurge la forţă. Poate a unui vanitos obsedat de putere, tocmai ceea ce Napoleon III s-a dovedit a nu fi. Greu de crezut însă că istoricul Lucian Boia ar putea să contrazică această percepţie bine stabilită mai ales în rândul publicului francez căruia i-a fost adresată această carte. Înfrângerea din 1870 în faţa prusacilor a cântărit mult însă la înnegrirea portretului ultimului monarh francez. Republica a III-a, care a luat locul Imperiului avea nevoie de un ţap ispăşitor (bouc emissaire) pentru durerosul eşec de la Sedan. Însă cele două decenii de domnie a lui Napoleon III au cunoscut un bilanţ mixt numărând atât numeroase realizări (atât de politică externă cât şi în plan intern) cât şi câteva eşecuri (cel mai răsunător fiind, evident, ultimul).

În plan intern Franţa în perioada 1852-1870 a cunoscut un puternic avânt economic. “Al Doilea Imperiu a avut meritul incontestabil de a moderniza structurile economice ale Franţei şi, în parte, mentalităţile economice ale francezilor. El a lansat Franţa în marea industrie capitalistă, anunţând preeminenţa uzinei asupra atelierului, a maşinii asupra artizanatului, a căilor ferate asupra mijloacelor de transport tradiţionale.” Dar chiar şi cu această tendinţă marcantă de modernizare şi industrializare “economia celui de-al Doilea Imperiu este una cu două viteze. Pe de o parte, o industrie modernă care progresează rapid, pe de alta, numeroase sectoare tradiţionale, mult mai puţin dinamice. În ciuda eforturilor de modernizare, Franţa tradiţională (ţăranii, meşteşugarii, micul comerţ) rămânea mai mare, mult mai mare decât Franţa intrată în modernitate.” Reţeta după care s-a realizat această modernizare este aparent simplă : “…acest gen de tandem ( stat autoritar- întreprinderi private) se arată adesea foarte eficient, în măsura în care statul nu stinghereşte, ci sprijină activităţile economice; o vedem şi în zilele noastre (Coreea de Sud, Chile, în urmă cu câtva timp, sau China astăzi)” Reţeaua de căi ferate din Franţa a fost mult extinsă. “ Pornind de la 3000 de kilometri în 1850, reţeaua franceză ajunge la 17.500 de kilometri în 1870.” În acelaşi an în Regatul României se afla doar o singură cale ferată funcţională, Bucureşti-Giurgiu de aproape 30 kilometri. O altă realizare a celui de al Doilea Imperiu, una mai ascunsă a fost susţinerea diplomatului francez Ferdinand de Lesseps care a iniţiat şi condus lucrările la celebrul canal Suez. În mod normal, englezii nu au văzut cu ochi buni posibila implantare a francezilor într-o regiune strategică precum era Egiptul. De altfel, profitând de prabuşirea Franţei din 1870 englezii au ocupat Egiptul în 1882 transformându-l în protectorat în 1914.

Napoleon III, Le mal-aime

Marea miză a domniei lui Napoleon III dar şi pasiunea lui a fost politica externă în care a implicat puternic Franţa, reluând într-un fel demersurile de remodelare a lumii de către unchiul său, însă cu alte mijloace pentru ca Napoleon III nu a fost un razboinic, neavând deloc geniul militar al lui Napoleon I. Lucru ciudat, războaiele nu-l încântau, el preferând negocierile şi congresele (chiar organizând unul, Congresul de la Paris din 1856). Politica sa externă a pus accentul pe principiul naţionalităţilor, e drept, încă destul de vag formulat şi oscilant aplicat dar totuşi acest aspect nu poate fi trecut cu privire. Ce popoare au fost sprijinite de acţiunile lui politice? În primul rând Italia îi datoreaza mult din unificarea ei în jurul Piemontului (chiar dacă italienii au fost deposedaţi de Nisa şi Savoia- un mic sacrificiu…). Unificarea spaţiului german a fost şi ea iniţial considerată a fi binevenită de către Napoleon III, într-o primă instanţă, pentru a submina Austria iar ulterior cu condiţia ca Prusia să-şi alipească doar statele germane din Nord, cele din Sud urmând a reveni catolicei Austrii. Franţa şi-ar fi permis două confederaţii germanice de proporţii egale la graniţele ei însă socoteala de acasă nu s-a prea potrivit cu cea din târg.

Un alt spaţiu faţă de care atenţia lui Napoleon III s-a întors binevoitor a fost cel românesc. Să uităm că atunci când el a proclamat Imperiul existau două mici şi neînsemnate principate dunărene, Moldova şi Valahia iar când el a fost învins la Sedan, în 1870, Principatele Unite deja cunoşteau cel de al doilea domnitor comun şi încă unul dintr-o mare dinastie germană, cu un guvern, o armată şi o administraţie comună. Evident, meritele pentru această evoluţie fantastică nu-i aparţin lui Napoelon III însă lecturând volumul istoricului Lucian Boia, apare foarte clar că partida patrioţilor români a ştiut foarte bine să joace cartea nehotărârii Împăratului francez, punându-l de cele mai multe ori în faţa faptului împlinit. Preluând limbajul fotbalistic care ne va invada în curând, paşoptiştii români au jucat mai ales în zona mai slabă a angrenajului echipei marilor puteri europene, în zona lui Napoelon III. Dar dacă nu ar fi găsit predispoziţia acestuia de a înţelege şi asculta doleanţele lor, probabil că Mica Unire nu s-ar fi realizat în 1859 ci altcândva. Din această cauză “România este probabil singura ţară în care reputaţia lui Napoleon III s-a păstrat neştirbită.”

Românii au făcut totul ca să placă Franţei “preferând de o mie de ori un protectorat francez în locul dominaţiei turceşti, ruseşti sau austro-ungare.” Mai departe “ Mihail Kogălniceanu nu ezita să declare că făcuse din România un fel de provincie franceză. Cuza şi-a schimbat chiar înfăţişarea, aranjându-şi un barbişon foarte asemănător cu al lui Napoleon III. Pentru ca asemănarea să fie totală şi pentru a impune reformele pe care Adunarea legislativă le tergiversa, domnitorul a dat lovitura de stat din 2 mai 1864, copie fidelă a loviturii de stat a lui Ludovic Napoleon; la fel ca acesta, Cuza a concentrat în mâinile sale aproape toată puterea, organizând statul şi guvernul după modelul celui de al Doilea Imperiu.” Neplăcute idei pentru o parte a conservatoarei istoriografii româneşti, imposibil de trecut în manualele şcolare în care domnitorul Cuza trebuie să apară neapărat mare, drept şi original. Istoriografia românească a trecut sub tăcere intenţiile lui Napoleon III care de mai multe ori a dorit să despăgubească Austria pentru presupusele concesii din Italia tocmai cu Principatele Unite. O acţiune care nu a mai avut loc datorită neîncrederii justificate a austriecilor.

Lucian Boia

Cum arăta portretul lui Napoleon III? Poate fi un împarat (şi) om? “Împăratul era un om amabil şi politicos, dar închis în sine, ascuns şi aproape absent. Tolerant şi suspicios în acelaşi timp, îşi cultiva prieteniile, dar nu-şi deschidea sufletul în faţa nimănui. Era imperturbabil, nu se enerva niciodată, pe faţa lui nu se putea citi nimic. Nu se lăsa influenţat de ceilalţi însă nici el n-avea prea mare influenţă asupra lor.Se interesa de tehnologii, de activităţile industriale, de căile de comunicaţie, de chestiunile sociale….şi nu doar din cărţi, ci şi prin frecventarea celor mai diverse medii. Ludovic Napoleon a învăţat multe la şcoala vieţii” Paralele pe care le evocă istoricul român între Napoleon III şi, pe de o parte sistemele fasciste, de extremă dreapta (doar pentru că Napoleon III a fost primul şef de stat din Europa care a folosit arma politică a referendumurilor populare care ar fi trebuit să legitimeze politica dusă de el) si, pe de altă parte cu Republica a V-a întemeiată de Charles de Gaule sunt semnificative şi, în ciuda diferenţelor evidente, mai ales faţă de extrema dreaptă din secolul al XX-lea, aduc la suprafaţă un adevar: Napoleon III avea foarte multe din caracteristicile unui preşedinte din vremea noastră.

Regimul lui Napoleon III a fost oricum mai paşnic decât cele ce i-au urmat. Julien Beda descria în cartea “ Trădarea cărturarilor” apărută în anul 1927 prăpastia dintre felul de a face politică în perioada ne-naţionala şi cea dominată de naţiuni. “Pasiunile naţionale fiind trăite azi de suflete plebee, dobândesc un caracter mistic, de adoraţie religioasă rar întâlnită pe vremuri în spiritul practic al conducătorilor, caracter care- nu mai este nevoie sa o spunem- face ca pasiunile să fie mai adânci şi mai puternice.” Dintr-o altă perspectivă putem chiar considera că lipsa credinţei într-o ideologie fermă a fost o calitate a Împăratului în comparaţie cu fanatismul extremelor care i-au urmat la o jumătate de secol. Acelaşi Beda scria că “astăzi însă, orice pasiune politică este prevăzută cu o întreagă reţea de doctrine puternic construite, a căror unică funcţie este aceea de a-i demonstra cât de valoroasă este acţiunea ei, sub toate aspectele, şi în care ea se proiectează, înzecindu-şi desigur astfel forţa pasională. Rostul acestor sisteme, de când există ele, este acela de a statua, pentru fiecare pasiune, că ea este factorul activ al binelui pe pământ, că adversara ei reprezintă geniul răului.” Concluzia este simplă şi destul de dezarmantă: Omenirii i-a fost mult mai bine atunci când naţiunile se ocupau de alte treburi lăsând grijile guvernării unei restrânse elite (de obicei nobiliare) care, chiar dacă se mai războia din când în când nu a ajuns niciodată la hecatombele uriaşe datorate războaielor totale ale unor naţiuni dotate cu arme perfecţionate, din ce în ce mai eficiente, şi cu manuale de idologie, construcţii spirituale menite a justifica măcelurile.

Articole similare

Orele astrale ale omenirii, de Stefan Zweig

Jovi Ene

Margaret Thatcher şi spinoasa problemă irlandeză (II)

Codrut

Siberia dus-întors, de Levon Harutiunian

Codrut

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult