Muzica înghițită, de Christian Haller

”Muzica înghițită. Un roman insolit despre Bucureștiul de altădată”, de Christian Haller

Editura Polirom, Colecția ”Biblioteca Polirom. Proză XXI”, Iași, 2004
Traducere de Nora Iuga
Postfață de Rodica Binder

Încă din prezentarea autorului, de la începutul cărții, aflăm că a scris ”Muzica înghitiță” pentru a restitui mamei sale, bolnavă de Alzheimer, amintirile din copilăria și adolescența petrecute în România. Această dorință se întrevede chiar din primul capitol al cărții: călătoria bunicilor și a mamei, atunci în vârstă de 17 ani, din România spre Elveția, prima parte cu vaporul pe Dunăre, este imaginată cu multe amănunte, parte din ele din descrierile mamei, desigur, promitând un roman subtil despre ”Bucureștiul de altădată”.

Din păcate, Christian Haller își alege, din punctul meu de vedere, greșit calea pe care o va urma în descrierea unei lumi apuse și anume întrepătrunderea deasă, câteodată fără posibilitatea ca cititorul să discearnă, a mai multor planuri temporale: unul al Bucureștiului de demult, în care mama, tata-mare și mama-mare sunt subiecții principali, unul al Bucureștiului prezent, zugrăvit personal de către autor (care a călătorit de mai multe ori în capitala României, ultima dată chiar zilele acestea, ca invitat special la Bookfest 2013), dar și gândurile autorului în legătură cu munca sa sau discuțiile purtate cu mama suferindă. Tocmai această amestectură, derutantă de multe ori, scad valoarea romanului, care ar fi putut fi cu adevărat valoros dacă autorul ar fi rămas canalizat doar pe unul sau pe două făgașuri.

De altfel, atracția pentru cititorul român vine tocmai din subtitlul romanului: ”Un roman insolit despre Bucureștiul de altădată”, subiect pe care Christian Haller l-a lăsat undeva în spate, pentru a se concentra pe emoția prilejuită de Bucureștiul modern și transformările petrecute față de memoriile mamei. Plecat să caute casa în care aceasta locuia odinioară, străzile mărunte din apropierea Dâmboviței, Calea Victoriei și Cișmigiul, animația din piețile de altădată, el descoperă un oraș transformat profund, cu multe clădiri dărâmate, cu străzi dispărute, cu măgăoaie moderne, gunoaie sau celebrii câini comunitari. Criticile la adresa bătrânului oraș există și ele sunt puse în context tocmai pentru a sublinia diferența dintre Micul Paris din perioada interbelică și orașul mohorât de azi. Iar Christian Haller observă corect: ”Se pălăvrăgește întruna, se iscă zvonuri oribile, uneori de prost gust. Dar, în fond, sunt tragice de fiecare dată. Se fac legături, presupuneri, apar temeri. Să nu vă lăsați indus în eroare. Așa e Bucureștiul. Are și el hașișul și veninul lui și, vrei, nu vrei, tot devii puțin dependent.”

Cu toate acestea, scopul pentru care autorul a plecat spre București, reconstituirea memoriilor din copilărie ale mamei sale, este mai important și riscă să caute imposibilul: „Căutam de-a lungul Dâmboviței, cu aparatul de fotografiat atârnat de gât, mă uitam după case și clădiri, care arătau ca în fotografiile albumului, căutam asemănări, mă declaram mulțumit cu aproximări și în același timp aveam sentimentul că aș fi în apropierea străzii, casei, grădinii lui tata-mare, în zona mitologizantă.” Din când în când, gândurile ei, pierdute acum (din cauza bolii), se întrepătrund cu ”aventurile” lui Haller prin Bucureștiul nou, iar nostalgia se recunoaște din cuvintele frumoase despre un oraș aproape de nerecunoscut. România este locul pe care nu l-a părăsit niciodată definitiv, trăind încă acolo prin intermediul locurilor unde a viețuit și care i-au rămas întipărite într-o parte importantă a ființei ei. Și, chiar dacă fiul ei îi mărturisește acum că totul s-a schimbat, nu acceptă și se închistează în boala ei, un acoperiș real și convingător, pentru a rămâne cu amintirile pe care și le dorește.

Aventurile personajului principal în România sunt la fel de reale, fiind nu imaginate, ci trăite cu adevărat, pe propria piele, într-o țară a contrastelor și a tuturor posibilităților. Dacă descrierea lumii moderne este convingătoare, bine alcătuită și închegată și construită pe baza experiențelor proprii, Christian Haller ar fi trebuit să dea o tușă mai pregnantă asupra lumii de altădată, chiar dacă aceasta e mult mai greu de descris pentru o persoană care nu a trăit acele timpuri, un străin până la urmă, chiar dacă el se simte deseori (așa cum declară) ca un român. Simte acele timpuri, prin intermediul amintilor familiei și a conștiinței că, demult, cei care l-au educat au trăit în acea țară, dar mi-ar fi plăcut ca partea din Bucureștiul de altădată să fie mai extinsă, să ocupe cu adevărat centrul acestui roman: ”Și eu stau în aceeași zi, exact cu optzeci și cinci de ani mai târziu, în același loc în care a stat tata-mare și simt în colțurile gurii mele zâmbetul lui sub musața înfoiată și acel strâns ușor din buze.”

Christian Haller și ”Muzica înghițită” m-au lăsat nedumerit: nu știu dacă voi continua lectura cărților lui, pentru că acest roman nu m-a convins, însă pe de altă parte sunt curios cum își imaginează lumea mai apropiată, cea a Elveției postbelice, în romanul următor, ”Vremurile mai bune”.