”Mozart. O viață”, de Paul Johnson
Editura Humanitas, Colecția Biografie, București, 2015
Traducere din engleză de Liliana Donose Samuelsson
Nu sunt un expert în muzica simfonică, deși ascult Radio România Muzical aproape în fiecare zi și din când în când îmi potrivesc receiver-ul televizorului pe Mezzo. Au trecut timpurile când mergeam la Filarmonica din Brașov, mai ales la repetițiile cu public de joi dimineața, gratuite pentru studenți. Știu multe nume de compozitori și interpreți celebri, dar cu excepția câtorva piese mai cunoscute, nu ghicesc cu ușurință cine a compus o bucată sau alta. Sunt deci un ignorant în ale muzicii simfonice, dar mi-a plăcut mereu să aflu amănunte despre viața diferitelor personalități.
Așa cum îl descrie Paul Johnson, dar așa cum este și recunoscut de către majoritatea lumii, Mozart este cel mai bun compozitor pe care l-a dat omenirea, iar lucrările sale există și azi în număr impresionant, chiar dacă unele dintre cele inițiale s-au pierdut, iar marele compozitor a murit la vârsta de doar 36 ani. O nouă tragedie pentru oamenii de geniu, dar a fost mai mult o problemă legată de medicina acelor timpuri, care nu l-a putut vindeca, dar pe care o putem suprapune cu epuizarea pe care a adus-o de-a lungul vieții implicarea aproape totală în muzică.
Paul Johnson scrie biografia lui Mozart în ceea ce am putea numi o carte de popularizare a compozitorului. Nu sunt prea multe pagini, nu insistă pregnant asupra unor etape importante ale vieții, este mai mult o trecere în revistă a unei vieți despre care, să recunoaștem, cei mai mulți dintre noi nu știm mare lucru. Iar expertiza lui Paul Johnson în scrierea de biografii se completează aici cu o cunoaștere foarte bună a fenomenului muzical simfonic, multe pagini conținând enumerări de piese muzicale scrise în diferite perioade ale vieții și păreri personale cu privire la complexitatea și muzicalitatea acestora.
Desigur, pe mine m-a interesat mai mult omul Mozart, cel care a stat în spatele muzicii magistrale pe care a compus-o. Am aflat astfel că, pe lângă muzică, componentele principale ale vieții lui Mozart erau Dumnezeu (provenea dintr-o familie foarte religioasă și el a rămas pe același tipar), biliardul (a avut mereu, după mutarea la Viena, un biliard în casa sa și compunea frecvent între două veniri la masă) și dansul. A dansat toată viața și îi declara soției sale că îi plăcea atât de mult să danseze încât ar fi vrut să se facă dansator.
Paul Johnson încearcă să demitizeze și câteva dintre miturile cu privire la viața lui Mozart, între care două mi se par cele mai importante în economia cărții: legenda că soția sa a fost prea cheltuitoare, grăbindu-i astfel moartea, și că relația lor nu a fost prea strălucită, precum și mitul sărăciei în care a trăit Mozart în ultima parte a vieții, când nu mai era un copil minune. Aceste două legende sunt cumva în legătură, dar amândouă sunt demontate cu eleganță, folosindu-se documentele din epocă, sursa principală fiind corespondența masivă care a rămas de la sau pentru Mozart. Ultimul dintre mituri, cel al sărăciei, este demontat, pe de o parte, de explicațiile privind obiceiurile epocii: exista o lipsă acută de bani lichizi și aproape toată lumea se împrumuta, de obicei de sume mici, lucru pe care îl făcea și compozitorul, plătind mereu înapoi; compozitorii nu erau remunerați cu drepturi de autor, ci doar la conceperea operei muzicale, iar reprezentanțiile următoare nu-i aduceau niciun ban; era de multe ori nevoit să compună la comandă, fie pentru aristrocrație, fie pentru conducători. Pe de altă parte, inventarul său din anii petrecuți la Viena, precum și cel din momentul morții ne arată mai clar de ce acest mit este doar un mit:
”După părerea mea, istoricii s-au ocupat prea mult de veniturile lui Mozart și s-au îngrijorat degeaba de ”sărăcia” lui. Mozart n-a fost nici pe departe sărac. În toți anii petrecuți la Viena, a locuit într-un apartament destul de confortabil în apropiere de centrul orașului, unde o încăpere mare era rezervată concertelor de familie. Închiria un cal ca să facă mișcare dimineața și o trăsură când era necesar. Îi plăcea să fie bine îmbrăcat. Inventarul efectuat cu ocazia decesului dezvăluie că avea cinci redingote, trei de stofă, una din nanghin și una din satin. Avea un costum întreg din stofă neagră, o redingotă cu guler de blană și două mantale. Pe lângă costume, avea patru veste și nouă perechi de pantaloni bufanți. Avea trei perechi de ghete, trei de pantofi și două pălării; nouă cămăși, opt perechi de indispensabili, nouă perechi de ciorapi de mătase și diverse alte articole de îmbrăcăminte, plus optsprezece batiste. Aceasta era garderoba cuiva din clasa mijlocie superioară. Aflăm și de un frizer care venea acasă la el o dată pe zi, de mese luate la restaurante și taverne, de hanuri din suburbii, de sticle de ”vin bun” și ”punci la gheață”. (pag. 66)
Sunt și amănunte mai puțin serioase, mai amuzante, precum scrisorile sale pline de nonsensuri scatologice, pentru care acum ar fi repudiat sau certat pe toate cotloanele Internetului. Nu le mai reiau aici, deși pe mine m-au amuzat și mi-au adus aminte de criticile lui Alex Ștefănescu asupra cărții lui Bogdan Suceavă, iar acolo era vorba despre o carte de ficțiune, unde personajul poate scrie orice, vorbi orice și oricum, fiind doar o transfigurare a realității.
”Mozart”-ul lui Paul Johnson este o carte corectă, care aduce câteva amănunte interesante despre viața unui compozitor celebru și îi introduce pe nespecialiști și ignoranți în cel mai interesant complex de opere muzicale ale istoriei umanității. Pe mine unul, cartea m-a fascinat și m-a îndemnat să ascult din nou muzică simfonică. E ceva, nu?
