”Mortua Est”, de Teodor Hossu-Longin
Editura Cartea Românească, București, 2017
Moto: ”Un pachet de Kent, o ladă de bere rece și prietenii lângă tine. Oare nu așa ar trebui să arate fericirea?” (pag. 50)
Teodor Hossu-Longin nu este la primul volum publicat, deși este cunoscut multora dintre noi mai ales în calitatea sa de jurnalist sportiv. Este însă la primul roman (cel puțin așa spune pe coperta a patra a acestui volum), iar o parte din ”emoțiile” și ”constrângerile” debutului se văd în ”Mortua est…”, care este un roman mediu, fără prea mult zvâc și fără să impresioneze prin altceva decât printr-o descriere viguroasă a anilor tranziției românești și a felului în care românii care au emigrat au supraviețuit impactului cu străinătatea.
Mircea se află în centrul acestui roman și peregrinările sale ocupă cea mai mare parte a narațiunii. El este stindardul acelei părți infime din poporul român care a votat contra lui Iliescu la primele ”alegeri libere”, cele din 1990, când fostul nomenclaturist comunist a avut o majoritate foarte clară, de peste 85%. El a suferit la revoluție, el a protestat în Piața Univerisității, pentru ca apoi să fie rănit de represiunea comandată a minerilor împotriva ”golanilor”:
”Că l-au omorât sau nu pentru crimele făcute, asta o s-o judece alții care, după cum se vede, sunt la fel ca el. Ăștia de acum au mâinile pline de sângele celor din seara de 22 și după aceea. Ne aruncă nouă acum scenarii cu teroriști, uslași, d-alde Rambo care trăgeau din toate părțile. Prosteală. Lovitură de stat, în frunte cu armata care a deschis focul c-așa a vrut mușchii generalilor, au spus-o și francezii la doar câteva zile. n-am crezut, dar uită-te cine a câștigat alegerile, ce-a ajuns Piața Universității, poți să strigi cât vrei, nu te mai bagă nimeni în seamă, poate doar țiganii care te fac la buzunare. Iliescu a luat 85%, ca și cum ar fi Hristos pogorât pe pământ și el ar trebui să se răsucească noaptea în pat. Să nu mai pună geană peste geană pentru sufletele celor care au crezut în apelurile alea criminale la apărat Televiziunea, Radioul, CC-ul și ce dracu’ au mai vrut ei să apere cu piepturile unor oameni disperați de sărăcie și tâmpiți de speranță.” (pag. 31)
Nu a trecut mult de la revoluție, așadar, când o mare parte a intelectualității deja vedea un postcomunism instaurat la putere și singura lor șansă a pendulat între retragerea liniștită în propria bulă sau plecarea în Occident. Mulți au ales a doua variantă, printre ei aflându-se și Mircea, căruia îi urmărim primii pași spre Germania, într-o gară pierdută în timp și spațiu la granița cu Polonia, apoi primele zile din lagărul nemțesc și felul în care trebuie să ”se descurce” și acolo, cumva la limita legalității. Fiecare asemenea moment, dar și felul în care personajul încearcă să se întoarcă înapoi în țară și să investească banii câștigați într-o afacere, pentru a ajunge rapid la faliment, este descris foarte bine, iar această parte a romanului este alertă, scrisă foarte cursiv, autorul reușind să descrie o lume reală, pe care am trăit-o cu toții și care nu s-a terminat încă.
Numai că nu totul este așa de bine conturat în acest roman: în primul rând, cartea mi s-a părut prea partizană, în sensul în care autorul pare a intra de multe ori în pielea personajului, pentru a-l îndemna să rostească propriile opinii politice și sociale. Desigur, mulți dintre cititori gândesc la fel, dar au nevoie uneori de o distanțare în relația autor-personaj, nu neapărat că nu ar trebui să existe, dar să nu fie așa de vizibilă. În al doilea rând, deși volumul este unul de dimensiuni destul de reduse (120 de pagini), există multe pagini în care personajul trece dincolo de întâmplări, pentru a-și dezvălui amalgamul de gânduri, aplecarea spre filosofare, de multe ori, cel puțin din punctul meu de vedere, fără sens. E adevărat, aici autorul își manifestă talentul de textier, dar, aș putea spune, la ce bun?
”După o bătălie istovitoare, mi-am dat seama că singura cale de-a învinge în lupta cu viața este să depui armele. Să abandonezi orice ideal și să te lași purtat de cărările nepăsării. Poți să descoperi bucuriile adevărate ale existenței numai atunci când ești dus de curentul fatalității. Orice încercare de nesupunere este dinainte sortită eșecului și va fi pedepsită exemplar.” (pag. 8)
Nu fac de obicei asemenea mențiuni, dar volumul suferă și de o evidenta lipsă a unui corector competent: sunt nenumărate greșeli în text, dar poate nu le menționam dacă nu descopeream și mă zgâria pe creier cuvântul ”vroiam” de vreo zece ori. Așadar, dincolo de toate, ”Mortua Est” este un roman inegal, dar care oferă o descriere meritorie, dezinvoltă, despre permanenta tranziție românească.
