”Momente”, de I.L. Caragiale
Editura Humanitas, Bucureşti, 2013
Ediție și studiu introductiv de Ion Vartic
Notă asupra ediției de Mariana Vartic
Moto: ”Nu Momente, ci Monumente trebuia să botezi admirabilul volum, căci fiecare din paginile lui e un monument de spirit de observație, de spirit sadea, de perfecțiune artistică.” (George Ranetti)
Am recitit cartea lui I.L.Caragiale cu intenția asumată de a verifica cât de actuale mai sunt acum scrierile sale. Nici nu a trebuit să caut prea mult pentru că informațiile conținute de studiul introductiv al lui Ion Vartic au fost mai mult decât suficiente: da, Caragiale este încă foarte actual și probabil că în fiecare schiță, nuvelă sau moment din această carte vom regăsi imagini și acțiunii ale lumii sau, mai precis, ale României contemporane. De altfel, un prieten spunea zilele trecute pe Facebook, atunci când am prezentat un citat din această carte, în problema câinilor maidanezi, că și-ar dori să trăiască momentul în care Caragiale nu ar mai fi actual. Slabă șansă, însă!
Înainte să vorbesc despre actualitatea lui Caragiale, voi recomanda studiul din prefață al lui Ion Vartic, un studiu exhaustiv de aproape 150 de pagini, care putea constitui cu ușurință o carte de sine stătătoare și e cu atât mai lăudabil că a fost integrată într-un volum care reconstruiește, cât mai corect și logic posibil, întreaga lume a ”momentelor” lui Caragiale. Ion Vartic ne dezvăluie detaliat cum au fost construite aceste ”momente”, cum au fost integrate în opera lui Caragiale și ce au însemnat ele pentru acele timpuri, făcându-ne să descoperim, pe noi, cititorii simpli, că actualitatea lor a fost vie și în timpul vieții scriitorului, pentru a răzbate, cu aceleași idei, peste timp, și în zilele noastre.
La origine, mici pachețele de proză incluse în ziarul Universul, în Moftul român sau în alte ziare și reviste la care Caragiale colabora, ele erau perfect adecvate momentului în care acestea erau publicate. De cele mai multe ori, mucalitul scriitor român caricaturiza tocmai ceea ce se întâmplase în viața cotidiană a Bucureștilor sau a Vechiului Regat în chiar săptămâna ce trecuse, astfel încât cei care citeau ziarele erau cu atât mai amuzați și impresionați de ironia/parodia cu care erau caracterizate personajele sau evenimentele zilei. Mirarea este cum au rezistat aceste ironii peste decenii, peste un secol de la prima publicare, semn că numai oamenii au pierit, dar obiceiurile și năravurile societății noastre nu au reușit să se schimbe, să evolueze.
Citez din Ion Vartic: ”Proza ocazională a Momentelor ar fi urmat să se volatilizeze odată cu extincția cauzelor generate de realitate; această proză așa-zis ”mărginită” ar fi trebuit să dispară odată cu ”epoca mărginită” pe care o circumscrie. Și, totuși, s-a întâmplat exact pe dos. Momentele și-au conturat o aură de eternitate și o autoritate de etalon tocmai pe măsură ce s-au îndepărtat de actualitatea pasageră, pe măsură ce particulele de contingent s-au dezagregat. La origine, Momentele au fost întâmplări din realitatea imediată și primii lor cititori, în firească cunoștință de cauză, le-au și recunoscut ca atare; un paradox fericit, iscat chiar din interiorul acestor schițe, face însă ca și noi, astăzi, să le percepem, în esență, la fel, fără a avea senzația că deasupra lor s-a lăsat o ceață a vetustății.”
Și, ca să completez această rememorare a ”Momentelor” lui I.L. Caragiale, să luăm doar câteva dintre momente și să le găsim actualitatea:
-Momentul ”Temă și variațiuni” începe așa: ”Tema: Aseară, pe la 6 ore, un foc a izbucnit la o casă peste drum de cazarma Cuza în Dealul Spirii. Mulțumită activității pompierilor și soldaților, focul, deși bătea un vânt puternic, a fost năbușit în câteva minute. Pagubele nu prea sunt însemnate.” O știre simplă, care nu poate, al prima vedere, căpăta prea multe modificări și înflorituri. Numai că nimic nu este simplu în presa românească, depinde de ce parte a baricadei te afli, depinde ce interese adăpostești, depinde ce dorești să induci în mintea indivizilor care te citesc (sau te aud și văd, în contemporaneitate), prin aluzii sau prin simpla înșelare a inteligenței.
Și atunci începe nebunia: ziarele opoziției (moderate sau radicale, după caz) consideră că este vina puterii, tabloidul nu este interesat de foc, ci de îmbrăcămintea doamnelor care asistă de pe margine la stingerea acestuia, precum și ultimele ”lipeli”, în vreme ce ”ziarul oficios”, cel care aparține puterii, dă pur și simplu știrea că pe Dealul Spirii nu a fost niciun foc. Nu e la fel și situația actuală, în care ”antenele”, ”b1unul” sau ”rtveele” se întrec în a născoci din fiecare discurs, eveniment sau întâmplare o altfel de știre, favorabilă cui trebuie?
-De curând, a început o nouă nebunie cu privire la câinii maidanezi, acei câini care au apărut prin orașele țării, se spune, imediat după cel de-al doilea război mondial, când comuniștii au început să naționalizeze orice, începând cu fabricile și marile moșii, când mulți oameni din burghezia vremii au fost arestați, iar câinii domesticiți au fost lăsați liberi, fără stăpân. Nu știm cât din această informație este real, dar se pare că probleme cu câinii vagabonți erau și pe vremea lui Caragiale, care descrie în momentul ”Monopol…” un crâmpei din România anului 1907, din gara Pașcani și este îngrozit de cei care apară mai mult câinii și mai puțin oamenii: ”Ce glodărie și colbăraie!… Ce abdomene de copii malarici! și se joacă și râd – cam trist, dar tot râd!… Ce grav municipalul care ține ordinea la fântâna din piața gării, unde se-mbulzesc multe vite însetate!… Ce jigăraie de câni costelivi cu ochii rătăciți și coada-ncârligată înspre pântece, furnizori ai amicului meu doctorul Lebel!… Și, cu tot regimul nostur protecționist, nici o fabrică de mănuși în tot ținutul!… Ai de ce să ți se rupă inima – de mila oamenilor, firește, după a vitelor și a câinilor. Bine că avem o S.P.A. (Societatea pentru protecția animalelor); să sperăm că încet-încet, cu vremea, vom ajunge s-avem și o S.P.O. (Societatea pentru protecția oamenilor).”
–Unul dintre momentele care ating cele mai multe dintre obiceiurile proaste ale românilor, păstrate, iată, și după o sută de ani, este cel intitulat sugestiv ”Greu, de azi pe mâine… sau Unchiul și nepotul”: cum să faci un pic de trafic de influență, cum să-ți construiești un discurs găunos în limbaj de lemn, cum să te faci funcționar și să nu ai nicio grijă în viață, cum să favorizezi (sau nu!) nepotismul etc. Boli generale ale societății românești, care nu se vindecă cu una, cu două și probabil nu vom trăi prea curând o schimbare care să îl contrazică pe Caragiale.
Să ne imaginăm, de exemplu, majoritatea bugetarilor din România: au ajuns în acest serviciu prin nu știu ce mijloace (nu generalizez, sunt mulți care s-au prezentat pur și simplu la un interviu sau un concurs, fără intervenții), s-a angajat și au găsit un locșor cald, care le va ”stimula” viața până la pensionare. Puțini dintre ei pleacă de acolo, chiar dacă în timp se vor plânge că ”ce greu e la stat” sau ”ce salarii mici avem”. Caragiale: ”Până când, orce tânăr, cum iese de la țâța mamei, să treacă la țâța școalei, și pe urmă, de la țâța școalei, la țâța bugetului? D-ta înțelegi că nu mai merge cu vechea sistemă: românul să se nască bursier, să trăiască funcționar și să moară pensionar… E vreme să isprovim odată…”
Tot aici, unul dintre personaje se luptă cu nepotismul, respingând total această tară a societății noastre, respingând traficul de influență chiar și când vine vorba de propriul său nepot. Cine ar mai face azi așa, poate chiar personajul cu pricina este inventat: ”Trebuie să isprăvim odată și cu nepotismul!… Am fost și voi fi totdeauna contra nepotismului – este iar o bubă învederată a societății noastre, o gangrenă a statului nostru, un dar funest pe care ni l-a lăsat epoca de neagră și infamă memorie a fanarioților!… Nu pot face nimic pentru protejatul d-tale, tocmai că mi-e nepot…” Curat actual, nu?
Concluzia: Caragiale este extrem de actual și nu își va pierde prea curând această calitate. El își va păstra savoarea scrierilor sale, iar cititorii nu ar trebui să se teamă să îl răsfoiască din când în când, să îl citească căutând dacă nu răspuns, măcar alinare în cazul suferințelor modernității. Spre deosebire de alți clasici, în cazul lui I.L. Caragiale, nu ar trebui să existe temerea că ceea ce citiți pare desuet sau învechit: nu, el este prea actual (iar realizarea grafică a cărții de la Humanitas este de excepție!).
