”Moartea samurailor ronini. O poveste din Japonia medievală”, de Tamenaga Shunsui
Editura Herald, Colecția Scrieri inițiatice, Bucureşti, 2009
Traducere din limba engleză: Gabriela Badea
Am avut întotdeauna o atracţie moderată faţă de cultura şi civilizaţia japoneză. Suspectez că era mult mai puternic exprimată în perioada Shogun-ică, o epocă demult apusă, situată cu vreo unsprezece ani în urmă. Pe atunci, internetul exista sporadic (mai mult conceptual, la nivel de nave spaţiale sau reactoare nucleare), principala sursă de informaţii era lectura (pentru doritori), iar imaginaţia juca un rol crucial în animarea scenariilor citite. Orientul îndepărtat părea un soi de terra mistica, aşa – un ţinut construit din ilustraţii de penare, momente de Teleenciclopedie şi tot soiul de cărţi care prezentau o lume cu totul diferită.
Astăzi, lucrurile stau puţin altfel. Fascinaţia generată de Nihongo (denumirea autohtonă a Japoniei) a scăzut în intensitate, cel puţin pentru mine. Am urmat cursuri de limba japoneză, am urmărit nenumărate seriale anime sau producţii ale studiourilor Ghibli, am cunoscut „băştinaşi” şi sunt permanent bombardată de literatură originară din acest spaţiu. Există autori care îmi plac în mod deosebit, autori pe care-i tolerez şi autori pe care-i evit. Japonia are un Panteon literar flexibil, însă destul de bine definit. Şi deşi gusturile mele sunt deja formate, nu pot nega o experienţă nouă; o astfel de experienţă a fost lectura cărţii Moartea samurailor ronini, o prelucrare a unei geste medievale aparţinând lui Tamenaga Shunsui.
Traducătoarea romanului precizează că versiunea de faţă este mai degrabă o adaptare pentru publicul occidental a romanului lui Tamenaga Shunsui decât o traducere fidelă. Traducerea în limba engleză le aparţine lui Shiuichiro Saito & Edward Greey, fiind publicată în 1880. Faptele istorice aflate la originea acestei saga datează tocmai din 1701, când daimyo-ul (nobil) de Ako este condamnat la harakiri, la ştergerea numelui şi la confiscarea tuturor proprietăţilor, în urma unui incident cu maestrul de ceremonii al shogun-ului, Kira. Ca urmare, patruzeci şi şapte de samurai, vasali ai daimyo-ului de Ako, deveniţi ronini (samurai care nu mai sunt vasali ai unui nobil), jură răzbunare împotriva lui Kira şi ajung să îşi împlinească jurământul.
Fiind o adaptare, povestea este foarte uşor de urmărit şi de digerat. Un amănunt interesant îl constituie traducerea numelor japoneze; urmărim, astfel, aventurile cavalerilor Stâncă-Neclintită, Comunal sau Tufan-Roşu. Recunosc că aceste personaje devin mult mai realiste şi mai vizibile astfel: o înşiruire de silabe fără prea mult sens pentru cititorul neavizat n-ar fi ajutat prea mult. În plus, fiecare personaj principal are 1-2 trăsături de caracter care-l disting de celelalte, făcându-l mai uşor de identificat şi, totodată, oferind un exemplu sau un contra-exemplu moral. După cum bine ştim, lumea orientală este ţesută din pilde şi cuvinte cu multiplu sens – această scriere nu este deosebită, doar că adaptarea serveşte, într-adevăr, unei mai bune înţelegeri.
Citind, am trecut prin toate: prin sentimente covârşitoare de regret, furie, tristeţe sau durere; prin iubiri eterne dintre soţi şi prin istorii de devotament filial sau parental suprem. Prin mici episoade mai animate, în cursul cărora se înfiripă dragostea dintre o fată săracă şi un ronin salvator. Prin lecţii de viaţă şi de omenie, în care până şi cei consideraţi de nimic (servitori, posibili trădători, beţivi) se dovedesc, în cele din urmă, a avea suflet şi curaj. În fond, saga aceasta este o înşiruire de scurte momente care construiesc fluent, până la punctul culminant: înfăptuirea răzbunării mult-aşteptate şi sinuciderea colectivă a celor patruzeci şi şapte de ronini (mai precis, patruzeci şi şase rămaşi – dacă am calculat corect), la mormântul răposatului lor senior.
Salut iniţiativa editurii Herald de publicare a acestei traduceri. Într-o mare de literatură japoneză modernă şi contemporană, apreciez, din când în când, o insulă de fapte istorice. Cu adevărat, fără aceşti samurai şi nobili desprinşi parcă din picturile de pe vasele tradiţionale, nu ar fi existat, astăzi, vreun Murakami. Este esenţial să ne amintim de unde am pornit.
3 comments