Moartea poetului: „Nichita. Poetul ca și soldatul”, de Bogdan Crețu

„Nichita. Poetul ca și soldatul”, de Bogdan Crețu
Editura Polirom, Colecția Biografii romanțate, Iași, 2022

Criticul, prozatorul, jurnalistul și profesorul de literatură Bogdan Crețu a scris în lunile de sfârșit ale anului 2021 și a publicat în 2022 una dintre cele mai frumoase și mai intense cărți pe care le-am citit în ultima vreme – ‘Nichita. Poetul ca și soldatul’. În pofida faptului că volumul a apărut în seria de ‘biografii romanțate’ a Editurii Polirom, autorul își previne cititorii într-o scurtă postfață că Nichita din cartea sa este un personaj de ficțiune, iar cartea sa este un roman. Un roman inspirat de viața personală a lui Nichita Stănescu, poetul poate cel mai semnificativ al literaturii române a secolului 20, cel ale cărui poeme citite în adolescență l-au direcționat pe Bogdan Crețu spre literatură. ‘Am devenit critic literar ca să-i pot comenta poezia’, mărturisește el. O monografie amplă încă așteaptă să fie scrisă. Până atunci, autorul a dat în această carte viață personajului Nichita, un om care a trăit, a creat, a iubit și a murit, a cărui viață seamănă grozav cu cea a lui Nichita Stănescu.

Nichita Stănescu mi-a fost și mie contemporan și vecin. O mare parte din cele relatate în carte se petrec în cartierul copilăriei și al adolescenței mele, în apartamentul în care poetul și-a trăit ultimii ani de viață, situat într-un bloc din centrul Bucureștilor aflat pe strada care leagă Piața Amzei cu Calea Victoriei, a cărui fațadă privește spre piață, spre Primăria Sectorului 1 și spre Teatrul Ion Creangă. O placă memorială informează trecătorii că aici se află apartamentul în care Nichita a locuit împreună cu femeia care a fost soția sa în ultimii ani ai vieții și ultima sa mare iubire, apartamentul ale cărui uși erau mereu deschise și al cărui prag îl treceau mulțimi de poeți și scriitori tineri, actori, admiratori. Pe pereții apartamentului erau patru portrete ale lui Eminescu, posibil cele patru fotografii autentificate ale imaginii pământești a Luceafărului, a poetului față de care se poziționa și Nichita, precum toți poeții români care îi urmaseră. Apartamentul se transformase într-un fel de obiectiv de pelerinaj, iar poetul devenise idolul care era adulat. Un fel de clasic rebel în viață, însă un om bolnav și ros de viciul băuturii. Cartea are trei secțiuni, prefațate cu motto-uri din versurile lui Nichita. Moartea este aproape. Poetul așteaptă și această experiență, desi știe că nu o va putea descrie în versuri. Își amintește trecutul, sau poate mai degrabă și-l imaginează, căci faptele nu mai sunt clare și trebuie reconstituite și completate din imaginație. Au rămas trăirile, dar mai ales versurile.

Scriitorul este tot timpul lângă eroul său, dar nu își asumă povestirea, folosind persoana a treia și nu persoana întâi. Narațiunea este despre Nichita și nu a lui Nichita. Metafora poet – soldat domina relatarea. Născut în 1933 la Ploiești, Nichita Stănescu a fost un copil al războiului. A cunoscut teroarea bombardamentelor în zona cea mai intens atacată a României în timpul celui de-al doilea război mondial. Trimis de părinții săi să împartă țigări și cărți soldaților răniți care primeau îngrijiri în spital, cunoaște, la vârstă fragedă, devastarea ființei umane că rezultat al violentei războiului, sângele, moartea. Intensitatea suferinței soldatului mutilat vă fi egalată, mai tărziu și în imaginația sa, de cea a poetului. Ars poetica sa este una a sacrificiului total:

‘Mereu a fost obsedat de soldaţi. Mereu i s-a părut că şi poezia e o boală grea. Tot o condamnare la moarte. Soldatul îşi părăseşte viaţa şi pleacă pe front. Meseria lui e moartea. El îşi pune trupul în faţa glontului ca să îi apere pe ceilalţi. Dar şi poetul îşi pune trupul în faţa morţii. Ca să ce? Tot ca să-i apere pe ceilalţi. Ca să-i apere de ei înşişi, poate. Nici poet nu poţi fi oricum. Poezia trebuie trăită până la capăt. Şi asumată, cu toată otrava ei. E pe viaţă şi pe moarte. Meseria soldatului este moartea de glont. Meseria poetului este moartea de sine însuşi. Poetul ca şi soldatul nu are viaţă personală. Nu e nici o metaforă. E cât se poate de concret. Nu ne pasă de viaţa lor personală. Unul trebuie să moară pentru ceilalţi, civilii. Celălalt trebuie să scrie pentru ceilalţi, nepoeţii. Şi scrisul e tot o formă de moarte. Laşi din tine tot mai mult, până nu mai rămâne mare lucru. Toţi visează la gloria poetului. Dar cine ar accepta să ducă viaţa poetului? Cine ar vrea să trăiască aşa cum a trăit el? Poezia înseamnă autodistrugere. Hybris. Intensitate. Altfel nu e poezie.’ (pag.177)

Majoritatea personajelor cărții sunt fie numite direct, fie descrise suficient de transparent pentru ca cei care cunosc istoria culturală a deceniior 6-9 ale secolului trecut să le identifice cu ușurință. Nichita Stanescu a făcut parte din generația lui Nicolae Labiș. Strălucirea meteorica a liderului de generație l-a marcat și i-a influențat nu doar creația ci și viața personală. Nichita avea să devina poetul cel mai important al generației doar după dispariția lui Labiș, și poate că dacă acesta ar fi trăit am fi vorbit astăzi despre o generație cu doi poli de referință. A doua sa soție va fi femeia care a fost iubita lui Labiș. Iată cum este descrisă generația sa:

‘Ce noroc grozav avuseseră! Nu era loc de întors pentru ei și prietenii lor, fiecare purta câte o boala socială cronică, fatală în acea epocă. Nichita era nepotul unui general alb, al cărui nume îl și moştenise, Nikita Vasilievici Cereaciukin, fugit din URSS după începerea Revoluției, întâi la Constanța, apoi la Ploieşti. Tatăl său, Nicolae, prinsese cheag, adunase ceva avere, dar în 1950 fusese expropriat. Deținea atunci un fel de bloc cu patru apartamente, două prăvălii, două proprietăți, plus casa bătrânească a mamei şi încă una de vacanță în Predeal. Nu era puțin. Doi ani fuseseră izgoniți din casă și reveniseră abia în 1952, însă în calitate de chiriaşi. Sora lui fusese la un moment dat exmatriculată din prima clasă de liceu, fiind trecută în producţie şi transferată la seral, pentru că era fiică de „exploatator”. Cum să uiți toate astea? Nici ceilalți prieteni din grup nu erau lipsiți de pietre de moară la dosar. Nicolae fusese şi el exmatriculat din mai multe facultăți, pentru că era fiu de preot greco-catolic şi de „chiabur” (tatăl lui, spirit întreprinzător, ținea o uleiniță de mare succes într-o perioadă de penurie alimentară); Matei provenea dintr-o mică familie de boieri, Cezar era fecior de preot fugit din Basarabia, Grigore era fiu de țărani mai chivernisiți. Și tot aşa. Pentru ei era totul sau nimic: fie reuşeau să devină cei mai buni scriitori, fie ajungeau nişte ratați.’ (pag. 50)

Între Bogdan Crețu și eroul cărții sale există o empatie evidentă, dar aceasta nu conduce la idealizare. Unul dintre aspectele centrale este cel legat de angajarea sau ne-angajarea politică a lui Nichita Stănescu. Poetul lider de generație nu a scris deloc poezie politică și a fost, cel puțin în aparență, departe de acele atitudini pe care le numim astăzi ‘rezistența prin cultură’. A făcut chiar mici gesturi de compromis cu propaganda comunistă, îndemnând de exemplu la un moment dat într-un interviu la televiziune, pe tinerii poeți să meargă în uzine ‘pentru a simți pulsul vieții’ și adoptând superficial (dar nu în poezie!) din vocabularul național-comunismului. Justificarea sa, sau mai bine zis a personajului Nichita din cartea lui Bogdan Crețu, era necesitatea de a-și practica liber vocația și arta, scopul suprem al vieții sale și al vieților altor poeți, în numele căruia ar fi acceptabile compromisurile. Când i se menționează activitățile colaboraționiste ale unui scriitor ca Eugen Barbu, își trimite discipolii să citească acele romane ale prozatorului care reprezintă literatură de excepție. Iar poeții trebuie judecați după operele lor:

‘Poezia nu se poate învăța de la alții. E o meserie monadică. E artă revelată. Poezia e revelație, asta zice. Orice poet bun e un meşteşugar fără cusur. Dar, mai ales, deasupra cântecului unui poet stă un zeu. Nu contează că el e amenințat și silit să cânte la masa te miri cui, asta e sociologie. Se întâmplă şi se uită. Dar cântecul lui e sacru. Numai el poate să dea sens realității. Puterea e neputincioasă pe lângă poezie. Puterea e prezent pur. Poezia este eternitate. Voi ce faceți? Voi vedeți cum poetul îmbrățișează genunchiul celui puternic și-l judecaţi după asta. Dar nu mai observați esențialul: zeul care e deasupra cântecului lui. Zeul! De-asta el poate nemuri prin cuvânt. Un poet trebuie judecat după ce are el mai bun, după cântecul lui sacru, nu după eșecurile lui!’ (pag. 78)

Capitolul central al cărții, cel care descrie iubirile poetului, este cel care mi-a plăcut cel mai mult. Am găsit aici pagini excepționale de literatură de dragoste, cu atât mai emoționante cu cât ele relatează legături între persoane care au trăit în realitate, două dintre ele fiind încă în viață. Iubirea cea mare a vieții lui Nichita pare să fi fost Gabriela Melinescu, poetă remarcabilă ea însăși, partenera de viață și de creație în perioada în care Nichita Stanescu a scris poeziile sale cele mai semnificative. Poemele din ciclul ’11 elegii’ – citim printre rânduri – pot fi considerate ca o creație comună a celor doi amanți, cel puțin dacă acceptăm argumentul că fără prezența și ajutorul Gabrielei, ele nu ar fi apărut niciodată sau, în orice caz, nu ar fi apărut așa cum au apărut. Cu despărțirea dintre Nichita și Gabriela se încheie nu doar un capitol din viețile lor romantice ci și etapa de vârf a vieții și activității literare a lui Nichita. Aici începe declinul, dar poate că acest lucru o salvează pe femeie, căci Nichita nu era capabil să facă fericită o parteneră de viață și nici nu era – cel puțin la acea vârstă – adeptul stabilității în viața de cuplu. În orice caz, poezia era pentru el mai presus de orice, și prețul era plătit nu doar de el ci și de cei și cele din jurul lui:

‘Iar e avea nevoie să fie iubită. Dar ce, Nichita nu o iubea? Ba da, dar o iubea întunecat, pătimaş, egoist. Iubirea lui o devora, o consuma. O distrugea. In scurtă vreme nu ar mai fi rămas nimic din ea. Nici din poezia ei. După ce se despărţiseră, parcă o ura. Parcă-i devenise deodată dușman. Nu numai el, ci și numele lui, prestigiul lui o țineau în continuare prizonieră. Orice ar fi făcut, orice ar fi publicat, rămânea „iubita poetului”. Și încă iubita neoficială. Se săturase să lase mereu de la ea, să consoleze, să mângâie, să încurajeze, să se umilească, să fie docilă; nu i se părea corect față de ea să suporte orice numai pentru că el avea momentele alea când se ridica peste propria natură, când nici nu mai era el, când se transfigura și scria sau îi dicta poeme extraordinare. Şi-a dat seama că nici un scriitor, oricât de mare ar fi, nu poate trăi la nivelul scrisului său. Nini era genial în poezie şi egoist în viață. Fermecător, fascinant, dar de un egoism feroce. Iar când cădea în bețiile lui interminabile, un porc totuși delicat. Își păstra mereu delicatețea de a o feri de mocirla aia. Era un noroc că fusese acolo ani la rând, că-i salvase poemele, dar devenise un capăt de drum viața nu cu el, nici măcar alături de el, ci în aşteptarea lui. Nu avea vocație de Penelopă. Putea mult mai mult decât să țeasă. Și era obligată să o facă. Avea propriul adevăr care se cerea exprimat. Moartea tatălui ei o obliga la asta. A învățat multe de la el, dar nu ăsta era rolul ei în viață. Rolul ei era să devină ea însăşi. Și lângă el nu putea. Amândoi știau că Nichita era o calamitate pentru ea. Și pentru oricine ar fi încercat să se lege de el. Distrugea tot ceea ce iubea.’ (pag. 132-133)

Băutura. Viciul care l-a distrus fizic și drogul care l-a ținut oarecum pe linia de plutire în ultimul său deceniu de viață.

‘La început, nu bea tărie. Nu îi plăcea votca. Își amintea nopțile albe, când stăteau la discuții cu câte o sticlă de vin de Târnave în față. Își citeau unii altora și ce scriau, dar mai ales ce visau să scrie, era perioada în care aveau tot felul de reve- lații, în care dorința de a deveni scriitori era atât de mare, că umbrea totul în jur. Până şi comunismul. Numai iluzia literaturii adevărate și alcoolul reușeau să anuleze frica. Treptat, a pierdut percepția timpului. De fapt, a pierdut percepția oricărui lucru concret. Timp, spațiu… Poezia curgea din el ca dintr-o venă spartă. Nu o putea opri. Carte după carte, era admirat, adulat, intrase în manuale, se simțea un zeu. Și atunci, ca să se asigure că e om, un biet om, a început să bea şi el pătimaş. Tot mai mult. Și mai ales nu se mai mulțumea decât cu tărie. Votcă şi iar votcă. Bea împotriva lui, împotriva părții lui angelice, delicate, efeminate. În numai câțiva ani, cam de când se despărțise de Gabriela, ajunsese un bețiv notoriu. Atunci a fost muchia. Încă se mai putea ridica, încă se mai putea retrage. Dar nu a făcut-o.’ (pag.165-166)

Ultimul capitol începe cu cinci zile înainte de data când biografiile menționează moartea poetului. Nu este o experiență nouă pentru el. În cel puțin trei împrejurări precedente, descrise în detalii, fusese deja foarte aproape de a muri, ba chiar poate că trecuse pragul pentru a se întoarce pentru o vreme. Poetul nu se teme de moarte. O privește mai degrabă ca pe încă o experiență care trebuie trăita (sau murită?) pentru a fi transformată în poezie. În definitiv, poezia este ceea ce rămâne. Spiritul continuă să trăiască în forma sa de poeme.

‘Sămânța vieții iese pe unde dai afară din tine şi murdăria. Dar mai ales nu pot să arunci în tine bucăți de animale moarte pe acolo – pe unde scoți cuvântul. Care e pur. Singura secretie pură a trupului e cuvântul. Cuvântul nici nu are nevoie de casă. Işi găsește loc oriunde. In creiere, în suflete mai ales. Iese din trup şi se înfige în om. Armă letală. De-asta îşi disprețuise mereu trupul Mai mult îl încurcă decât îl ajută. Se cere îngrijit, hrănit, ocrotit. Dă ordine, miorlăie, se alintă. Nu ştie să sufere de foame sau de frig, deşi o tot făcuse. Caută să-i fie bine, mereu bine. De parcă se poate realiza ceva fiindu-ți bine! E permanent în defensivă, se teme, de parcă ceva îl amenință la tot pasul. Iar el, el a ajuns acum să se teamă de propriul trup. Îl disprețuiește, dar are nevoie de el. Are nevoie de el ca să moară. Pe vremuri îl folosea ca să iubească. Dar şi atunci o făcea cumva cu detașare. Nu a fost niciodată un senzual. Nu a avut încredere în plăcere…

Lucra la propria distrugere, credeau unii. Dar pentru el era o desăvârşire a lucrării. Și-a năruit metodic trupul, ca să lase loc numai și numai poeziei. Nu e nimic de neînțeles: până la urmă, din el vor rămâne cărțile și oasele. Poezia lui va continua să trăiască la suprafață, oasele i se vor îngălbeni sub pământ. Deci el tot aici va rămâne.’ (pag. 94-95)

Cât de mult aflăm despre Nichita Stănescu din această carte? Să nu uităm că am fost preveniți că este vorba despre un personaj de ficțiune, chiar dacă recunoaștem nume sau persoane în spatele unor nume transparente. Aflam însă multe, cred, despre o generație de poeți și scriitori excepțional de dotați, care au avut neșansa să-și desfășoare activitatea în perioada comunistă cu dictatele sale ideologice și cu cenzura sa înăbușitoare. ‘Nichita. Poetul ca și soldatul’ este povestea acestei generații. A unor scriitori și poeți care au trăit, au scris, au iubit. Parafrazându-l pe Marin Sorescu, deoarece poeții acestei generații trebuiau să poarte un nume, ‘Li s-a spus Nichita’.

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Cărturești.ro.