”Miramar”, de Naghib Mahfuz
Editura Humanitas Fiction, Colecţia ”Raftul Denisei”, Bucureşti, 2012
Traducere din arabă de Irina Vainovski-Mihai
Am început incursiunea în opera lui Naghib Mahfuz cu ultima traducere românească, romanul ”Miramar”, apărut în anul 2012 la Editura Humanitas Fiction. Sunt posesorul operei sale importante, ”Trilogia Cairoului”, cea care a făcut cunoscută lumii largi societatea egipteană modernă, dar am tot amânat această suită de cărți a celui care a primit Premiul Nobel pentru literatură în anul 1988. ”Miramar” a fost însă alegerea perfectă, deși trebuie să contrazic parțial ceea ce scrie John Fowles pe coperta a patra: ”Ca orice roman valoros, Miramar ne ajută să înțelegem psihologia unui popor mai bine decât ar reuși o mie de articole de presă sau documentare.”
”Miramar” este un roman ca o piesă de teatru: amplasarea acțiunii este preponderent interioară, undeva prin camerele și sufrageria pensiunii ”Miramar” din orașul Alexandria, personajele ieșind foarte rar din această clădire pentru a hoinări pe străzi, a bea o cafea la un restaurant sau, în cazul unui personaj, pentru a-și vizita iubita la Cairo; dialogurile sunt calea principală de a se reliefa personalitatea personajelor, acei oameni pestriți care sunt personalul pensiunii sau chiriașii ei; gândurile ascunse nu sunt arătate, ci acțiunile, faptele printr-o ingenioasă metodă de a trece de la personaj la personaj pentru a afla ”misterul” acestei povești.
Patru personaje, chiriași pe termen lung ai pensiunii ”Miramar”, ne povestesc pe rând pățaniile din acest stabiliment, cum au ajuns acolo și cum s-au petrecut evenimentele tragice (pe care nu vi le voi mărturisi, merită să le cunoașteți din carte), care au influențat în mare măsură dorința de a-și petrece în continuare viața aici sau de a părăsi pensiunea, orașul sau chiar viața: ”Toate întâmplările de la pensiune îmi tulburaseră liniștea. Mă retrăsesem aici ca să-mi găsesc tihna la bătrânețe. Ca să mă consolez de amărăciunea decepțiilor pe care le-am suferit la sfârșitul vieții mele profesionale. Nu m-aș fi gândit niciodată că locul acesta se va transforma într-un câmp de luptă.”
Neașteptat, în centrul poveștii nu se află vreunul din personajele impozante, ci ”țăranca” Zohra, venită în Alexandria doar pentru a se îndepărta de casă și de tradițiile care o obligau să se căsătorească, fără împotrivire, cu cel hotărât de familie. Ea este frumoasă, îndărătnică, ambițioasă și stârnește imediat pasiunile tuturor bărbaților ce locuiau în pasiune, fără să își dorească și fără să facă ceva în privința aceasta. Amer Wagdi – bătrânul ziarist pensionar, cel care povestește primul și ultimul evenimentele din pensiune – face o descriere exactă a personalității acesteia, făcând o paralelă proprie cu viața sa, acum aflată aproape de final: ”O înțelegeam foarte bine. Și eu plecasem din sat, la fel ca ea, împreună cu tatăl meu. La fel ca ea, iubisem satul, dar nu suportasem să trăiesc acolo. Îmi depășisem condiția prin educație, după cum se hotărâse să facă și ea și, tot așa, fusesem acuzat pe nedrept și unii susținuseră chiar că aș merita să fiu omorât. Apoi, asemenea ei, mă seduseseră iubirea, educația, curățenia și speranța.”
Personajele care roiesc în jurul Zohrei sunt complexe și diferite din toate punctele de vedere: dacă pe Amer Wagdi l-am cunoscut mai sus, Tolba Marquz – singurul chiriaș ce nu ne povestește propria versiune – este un moșier ruinat de șaizeci de ani, Hosny Allam este un bărbat dornic de distracții, sub aparența celui care caută deschiderea unei noi afaceri, Mansour Bahy este tipul parvenitului, contabil-șef la Filatura din Alexandria, dar sindicalist și partizan politic învocat, iar Sarhan al-Beheiry este tânărul îndrăgostit, plecam de lângă marea sa iubire departe de Cairo, nevoit să se refugieze în munca de realizator de radio. Fiecare dintre ei este îndrăgostit de servitoarea de la pensiunea Miramar sau, dacă nu sunt încă, evenimentele din pensiune determină ca viața și soarta lor să fie complet subjugate de Zohra, de ceea ce antrenează ea în urma unor naivități, din cauza inocenței sau a determinării sale.
”Miramar” nu este totuși o scriere despre Egipt și despre viața din această țară. Este adevărat că sunt nenumărate referiri la istoria modernă a țării (pentru cunoscători, Partidul Wafd sau Saad Zaghlul, Partidul Poporului sau Frația Musulmană, revoluția modernă din 1919 înseamnă, cu siguranță, ceva), dar rolul lor este doar de a determina clasa socială a personajelor și trecutul acestora, decât a descrie o stare de fapt a societății egiptene. În schimb, regăsim o frescă simpatică a vieții sociale de pretutindeni (doar întâmplarea face ca acțiunea să se petreacă în Alexandria), care cuprinde oameni de toate categoriile, de la doamne stilate până la prostituate credule, de la moșieri ruinați până la sindicaliști de viitori, de la oameni geloși până la îndrăgostiți lulea. Totul, într-o frumoasă punere în scenă, care se poate tranforma oricând într-o piesă de teatru sau într-un scenariu de film, à la Dogville-ul lui Lars von Trier.
