“Mihai Eminescu, românul absolut: facerea și desfacerea unui mit”, de Lucian Boia
Editura Humanitas, Seria de autor Lucian Boia, București, 2015
Tabloul sintetic al mitologiei eminesciene constituie una dintre bijuteriile literare oferite publicului de Lucian Boia. După cum ține să avertizeze chiar autorul, „nu e o carte (decât tangențial) despre Eminescu, ci o privire asupra reprezentărilor poetului”.
Poate că una dintre cele mai interesante caracterizări care i s-au făcut vreodată lui Mihai Eminescu este și printre cele mai vechi – aceasta îi aparține mentorului său Titu Maiorescu și a fost scrisă la doar un an după debutul poetului în „Convorbiri literare”: „Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum așa de puțin format, încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului este d. Mihail Eminescu”. Ceea ce șochează este comparația defavorabilă cu Alecsandri, cel numit de însuși Eminescu „acel rege al poeziei, veșnic tânăr și ferice”. Saltul de la lirica lui Alecsandri la cea a lui Eminescu este atât de mare încât pare ciudat că Maiorescu îl putea plasa pe autorul „Luceafărului” după bardul de la Mircești. Dar optimismul lui Alecsandri părea atunci salutar, în timp ce blazarea și reflexivitatea eminesciană erau aspru criticate, constituind și motiv de reținere în includerea poeziilor sale în manualele școlare: elevii trebuiau cumva îndrumați să nu adopte atitudinea atât de pesimistului poet… Acum, versurile entuziastului Alecsandri par de-a dreptul puerile, în timp ce reflexivitatea filozoficului Eminescu a contribuit mult la rezistența în timp a operei sale.
Dar mitul lui Eminescu se datorează mai cu seamă accesibilității și muzicalității creațiilor sale. Aceste două caracteristici sunt cele ce l-au făcut apt de mitologizare, căci, subliniază Boia, „o mitologie răspunde sentimentului general, nu doar gustului unui cerc de cunoscători rafinați”. A contat și accidentul biografic: îmbolnăvirea și decesul poetului încă tânăr i-au creat imaginea de geniu neînțeles. Căci geniul, după cum spunea chiar Eminescu, „n-are moarte, dar n-are nici noroc”…
Lumea i-a înțeles poezia – sau cel puțin a crezut că o înțelege –, dar l-a perceput totodată ca pe un erou romantic, neînțeles de contemporani. Cum de nu l-au putut înțelege dacă oricine îl poate înțelege? Mitul nu avea nevoie de mai mult decât atât…
Acum vreo doi ani am povestit – într-un articol pe marginea cărții „Dacopatia și alte rătăciri românești“ de Dan Alexe – că, aflându-mă în Slovenia, „un prieten din Ljubljana m-a dus la casa natală a poetului național France Prešeren, aflată într-un sat din apropierea frumosului lac Bled, și mi-a dăruit un volum conținând o parte dintre creațiile acestuia traduse în engleză. În trenul care m-a dus de la Ljubljana la Viena, le-am citit și am fost șocat: dacă n-aș fi știut că țin în mână cartea unui scriitor sloven, aș fi putut jura că sunt versiunile în engleză ale poeziilor lui Eminescu. De la teme până la stilul romantic și maniera de versificare, similaritatea este izbitoare. Până și biografiile celor doi poeți naționali seamănă: studii la Viena, viață scurtă, zbuciumată și nefericită, neînțeleși de contemporani și apreciați cu adevărat doar după ce s-au stins. Doar că slovenul Prešeren s-a născut cu exact jumătate de veac înaintea lui Eminescu! Am realizat atunci că, deși a fost un poet excepțional, cu o însemnătate uriașă, inegalabilă, pentru literatura română, relevanța lui Eminescu pe plan internațional este redusă, așa că nu pot fi considerați inculți sau ignoranți străinii care nu au auzit de el…“
Mi-am adus aminte de acest episod citind rândurile lui Lucian Boia despre „cum nu e cunoscut Eminescu în lume“. Boia subliniază că, în pofida numărului mare al traducerilor, poezia lui Eminescu nu are impact dincolo de granițe. Credința în universalitatea creației sale – o altă componentă a mitului – nu prea are acoperire în realitate. Nu este vorba despre niciun complot împotriva poetului, ci pur și simplu despre faptul că, din păcate, prin traducere, se pierde tocmai muzicalitatea fermecătoare a poeziilor eminesciene!
Merită remarcat și faptul că, deși Eminescu avea să fie revendicat post-mortem cu mult patos de toate curentele politice naționaliste (de la legionarism la comunismul din epoca Ceaușescu), în timpul vieții i s-a cam reproșat lipsa de patriotism! Într-o perioadă în care Alecsandri și Bolintineanu se întreceau în poezii patriotice, Eminescu părea detașat de aceste preocupări, fiind mai degrabă interesat de teme universale. Iar când își manifesta sentimentele patriotice, tindea să se refugieze în trecutul glorios și ignora realizările prezentului. Astfel, a încercat să convingă publicul că „pe la 1400 era binele pe pământ și că altă scăpare nu e decât întoarcerea către trecut” (așa cum s-a exprimat Ioan Nădejde în 1886) și nu a binevoit, spre deosebire de Alecsandri, de pildă, să cânte eroismul ostașilor români în Războiul de Independență, desfășurat sub ochii lui…
Mitul țesut în timp în jurul lui Eminescu i-a dăunat, de fapt, poetului. Adevăratul Eminescu a devenit greu de descoperit, fiind pus în umbră de uriașa construcție mitologică. Nu de glorificarea ori de minimizarea operei sale este nevoie, ci de revenirea poetului la condiția lui originară, pe care Boia o definește astfel: „un mare poetic romantic, cu siguranță cel mai de seamă, și încă de departe, pe care l-a dat literatura română în epoca ei clasică”.
