”Povești cu scriitoare și copii”, Alina Purcaru (coord.)
Editura Polirom, Colecția Ego-grafii, Iași, 2014, 256 p.
18 autoare spun povestea scrisului și a maternității.
Sunt poete: Adina Dabija, Svetlana Cârstean, Domnica Drumea, Cristina Ispas, Angela Marinescu, Viviana Mușa Augusto, Simona Popescu, Elena Vlădăreanu, Ana Dragu (de asemenea ongistă pentru autism, autoarea volumului recent despre propriul copil, Mâini cuminți).
Sunt prozatoare: Ștefania Mihalache, Ioana Morpurgo, Adina Rosetti.
Sunt eseiste sau autoare de critică literară: Luminița Marcu, Carmen Mușat, Miruna Runcan (teatrolog, dar și poetă), Georgiana Sârbu (deopotrivă și prozatoare), Simona Sora, Mihaela Ursa.
Sub coordonarea Alinei Purcaru, care a știut să adreseze întrebările potrivite pentru trei generații de scriitoare (numărând cam din 1960 încoace), volumul este recomandat, pe coperta a IV-a, de două autoare ce nu apar în interior: Gabriela Adameșteanu și Bianca Burța-Cernat.
Este o carte de tip iceberg, pentru că, aflăm din prefața coordonatoarei, multe alte scriitoare, cărora le-a fost adresată invitația de a vorbi despre relația cu scrisul și cu lumea de după naștere, au refuzat să răspundă sau nu au găsit timpul. Astfel, volumul este pus sub semnul autoficțiunii, așa cum indică și mottoul din cunoscuta autoare Marie Darrieussiecq: „Îl așez pe bebeluș cu burta pe genunchii mei, îl fac să tacă dându-i degetul meu mic să-l sugă. Cu mâna dreaptă, care a rămas liberă, scriu.”
Dar numai ficțiune nu e aici. E un eșantion admirabil din punct de vedere literar-sociologic, pentru că intrăm în lumea sarcinilor din epoci diferite, în care autoarele insistă pe dimensiunea socială. De la epoca lui Ceaușescu, a dictaturii ce intervenea în viața simplilor oameni (după cum descrie Miruna Runcan), la lumea exilului, de regulă xenofobă (de pildă cel britanic, unde a fi român poate fi și un stigmat, cum descrie Ioana Morpurgo), la epoca de tranziție a anilor 1990-2000 (Domnica Drumea) sau la cea de tip corporatist, cu obligații, bone și orare (Adina Rosetti, dar și Georgiana Sârbu).
O carte de tip puzzle, deopotrivă, pentru că se pot citi diferite perspective asupra celuilalt (în speță, asupra copilului), diferite proiecții ale mamelor asupra lumii; în acest sens, se remarcă perspectivele tradiționaliste (copilul are efectiv un nume doar după botez; mai mult, existența viitoare a copilului poate fi ghicită de o meșteră a datului în cărți, ne asigură Simona Sora). Nu poate lipsi rivalitatea scriitoricească: Elena Vlădăreanu relatează cum Marta Petreu ar fi fost gata să-i retușeze niște poeme, numai că nu știa sau ignora că respectivele texte fuseseră (cu ani în urmă!) deja publicate. Sau… oricine e perfectibil?
A fi mamă însă înseamnă și asumarea unei critici a societății românești machiste (la Elena Vlădăreanu, Ștefania Mihalache, Mihaela Ursa), compusă din intelectuali universitari care nu dau doi bani pe feminitate și maternitate, cum ar fi personajele Erwin Kessler sau Eugen Negrici (așa cum reiese din exempele din textele primelor două autoare de mai sus). Ioana Morpurgo însă scrie despre machismul funciar, indiferent de spațiu și de timp; în perfidul Albion este admonestată de o neaoșă pentru că a îndrăznit să își alăpteze în public copilachele.
Există, pe de altă parte, și o altă dimensiune: aspectele sociologice („mizerabilisime”, spune undeva) sunt deliberat ignorate de Simona Popescu, care scrie din perspectiva, fără doar și poate, a unei „mame universale”, atentă la copil, la reacțiile acestuia, la sine și nu atât la lumea constrângătoare (la „realitate”) – doar la un moment dat spune de un costum de sirenă că era exagerat de scump în magazine, deci a trebuit confecționat dintr-o pereche de pantalonimai mari.
Și, e adevărat, sirenele, fabulosul se află lângă tine, în propria ta lume (a mamei), acest fabulos nu se cumpără, cum cred poate alte mămici din acest volum.
Poveștile cu scriitoare și copii problematizează scrisul, înscriindu-se alături de antologii precum Divanul scriitoarei de Mihaela Ursa (2010) sau de volume efectiv ale maternității, de felul Cerului din burtă de Ioana Nicolaie; este o carte pe care o așteptam, conștient au ba, de mai multă vreme, o carte ce poate da ocazia unei oglinzi pentru orice fel cuplu. Nu una, ci măcar 18 oglinzi ce alcătuiesc o maternopie[1], o lume a mamelor dintotdeauna.
Și fiecare dintre autoarele de aici încearcă să se împace cu acest eu (secundar sau principal), cu eul scrisului: se organizează un cenaclu acasă (Mihaela Ursa), se fuge de acasă pentru a scrie (Georgiana Sârbu), se rupe timp (dimineața o oră-două, după-amiaza altă oră sau două, în timpul somnului, la Ștefania Mihalache), se mărește lumea (cu bunicii, la Miruna Runcan), se micșorează lumea (fără bărbat, la Angela Marinescu), se asfaltează și se reasfaltează orașul (ca în viziunile postpartum ale Simonei Popescu). Lumea se schimbă deci.
Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Elefant.ro/E-book.
[1] Dacă Mihaela Ursa a vorbit la un moment dat de o Scriitopie, poate că există și o „maternopie”, variantă, ajustată prin îndelungă folosire, de la „maternotopie”.
