Matematică, istorie și poezie: „Furtuna barocă”, de Bogdan Suceavă

„Furtuna barocă. Poemul unei epoci”, de Bogdan Suceavă
Editura Polirom, Colecția Eseu, Iași, 2024

Bogdan Suceavă făcea undeva o promisiune îndrăzneață – aceea de a-și surprinde cititorii prin fiecare carte nouă pe care o va publica. Profilul său intelectual, susținut de bibliografii consistente, ni-l arată ca pe unul dintre acei scriitori care nu ar avea probleme în a respecta acest angajament: prozator și matematician, profesor universitar și eseist, publicist și mentor al tinerelor generații, Bogdan Suceavă aduce contribuții semnificative și suscită dezbateri prin fiecare nou titlu pe care-l adaugă listei sale de cărți și articole. Într-o epocă în care pare că revine la moda omul de cultură enciclopedică, specialist în profunzime într-un domeniu sau altul, dar dotat cu deschidere și capacitate de înțelegere și dialog multidisciplinar, el poate constitui un exemplu al personalității acestei noi Renașteri, amplificate de uneltele digitale ale cunoașterii. Volumul ‘Furtuna barocă’, apărut în aceste zile de toamnă în colecția ‘eseu’ a Editurii Polirom este o dovadă că Bogdan Suceavă intenționează să-și tina promisiunea făcută cititorilor săi.

‘Furtuna barocă’ este o carte care desfide categorisirile. Pare scrisă și poate fi citită dintr-o suflare și mărturisesc că așa am făcut și eu la prima lectură, pe care nu am putut să o abandonez după primele câteva pagini. Intram într-un amfiteatru în care profesorul Suceavă ne preia și ne poartă în alte secole, ne îmbarcă într-o aventură intelectuală din care ieșim după câteva ore mai bogați și fermecați. Apoi, cum se întâmplă la cursurile puține bune din perioada studiilor, revenim la text pentru a memora detalii, a înțelege pasaje, a lua notițe și a pune întrebări. Tema prelegerii la care suntem martori este evoluția cunoașterii în secolele XVII și XVIII. Evenimentul care deschide cartea este moartea, în octombrie 1601, la Praga a astronomului danez Tycho Brahe. Cel care îl încheie este Declarația de Independență a Statelor Unite din 1776. Între aceste doua repere de timp, în acești 175 de ani, cunoașterea umană a trecut de la o viziune doctrinară, aflată încă în umbra Evului Mediu cu cărți precum ‘Etimologiile’ lui Isidor din Sevilla (enciclopedie din secolul 7 transformată în dogmă) și centralizată sub autoritatea și cenzura bisericii catolice, la pluralismul de idei inspirat de Reformă, distribuirea geografică a centrelor de cunoaștere, fondarea instituțiilor care au propulsat descoperirile științifice și dezbaterile intelectuale până în zilele noastre precum Royal Academy. Parcursul a fost marcat de o serie de descoperiri și contribuții excepționale, rod al geniului și imaginației unor gânditori de clasă, care au construit fiecare pe ceea ce realizaseră predecesorii lor și s-au distanțat sau au corectat erorile acestora, împingând astfel frontierele cunoașterii.

Bogdan Suceavă argumentează în ‘Postfața’ cărții că avem în față un ‘poem în formă de roman’. Poate că așa vor fi romanele viitorului, scrie el. Eu, dacă chiar este nevoie să pun cartea pe un raft aș așeza-o între eseurile istorice, de genul celor pe care le scria, de exemplu, Stefan Zweig. Folosirea substantivului ‘poem’ aduce însă în discuție una dintre ideile importante ale cărții. Se susține de multe ori că două dintre fațetele cunoașterii umane sunt matematica și poezia. NU, susține Bogdan Suceava, ele sunt același lucru, dar pentru asta matematicianul trebuie să accepte imprecizia poeziei (și au făcut-o de mult, renunțând la exclusivitatea logicilor aritmetice sau binare), iar poeții trebuie să fie inițiați în frumusețea ecuațiilor:

‘Ce poem poate întrece în viziune o împărţire corectă a două polinoame cu diferenţă de grad între ele mai mare strict decât unu? Ce­–i drept, catedrala Notre­ Dame de Paris a fost construită fără polinoame, deci chiar ne tre­buie asta? La ce ne trebuie să ştim ceva mai mult? Au zis asta, căci, să nu uităm, idioţii au voce. În perioada aceea a fost publicată cartea lui William Gilbert intitu­lată ‘De Magnete, Magneticisque Corporibus, et de Magno Magnete Tellure‘, unde, între altele, sunt elu­cidate proprietăţi fundamentale ale câmpului magnetic, iar ideea că gravitaţia ar fi de aceeaşi natură cu magnetismul trimite la concluzia că Luna e ţinută în trena Pămân­tului de asemenea forţe, ceea ce nu reprezintă moartea poeziei, ci, dimpotrivă, începutul ei, versiunea modernă.‘ (pag.15)

Se susține de multe ori că atunci când gândirea rațională nu poate explica ceea ce ni se întâmplă, ceea ce observăm sau descoperim, recurgem la demersul liric (uneori sub forma sa mistică). În viziunea lui Bogdan Suceavă lucrurile stau mai simplu – demersurile sunt paralele, niciodată nu pot fi delimitate complet unul de celalalt. Un secol mai târziu Euler avea să sintetizeze descoperirile matematicienilor și fizicienilor în teoria numerelor, în calculul infinitezimal și în definirea funcțiilor matematice. Precum poeții de geniu, el a împins frontierele matematicii redefinind limba în care este aceasta exprimată:

‘… abilitatea de a calcula, precum am învă­ţat de la Leonhard Euler, care, astfel, trebuie privit ca poet. Ne pregătim să ne inoculăm cu realitate sau să ne despărţim de ea? Nu este oare poezia definirea unui raport dintre suflet şi irealitate direct proporţi­ onal cu raportul dintre intelect şi realitate? Capacitatea de a proiecta şi a înălţa catedrale ţine combinaţia multor simţuri îngemănate, coro­borate de capacitatea acestei spe­cii de primate de a se organiza în orice fel imaginabil cu scopul de a purta piatră dintr­un loc în altul şi de a–­i da un scop care trans­cende inerţia minerală. Expresia unor traume ale istoriei, la nivelul unui continent întreg.‘ (pag.141-142)

Cunoașterea implică riscuri. Primii savanți evocați în carte erau astronomi care revoluționau matematica pentru a-și explica mișcările corpurilor cerești aduse din ce în ce mai clar și mai aproape de realizările tehnologiei opticii. Dar de la Icar încoace, omenirea a învățat că ridicarea spre ceruri include riscul de a stârni mânia zeilor și a reprezentanților lor pe Pământ.

‘Dar să înţelegi cum merge cosmosul nu e oare maximum de proximi­tate de clarviziunea divină la care cineva poate spera? (Atenţie cum răspunzi la întrebarea asta, eşti pe muchia ereziei.) ‘ (pag.27)

Sau poate că totul incepuse cu câtiva ani inainte, cu Galileo?

‘Galileo nu s-a potolit şi a descris în detaliu experimentul şi mai târziu, ceea ce era o atitudine dintre cele mai iritante, deoarece problema gravi­taţiei este, de fapt, problema supei cosmice. De ce nu stai locului, bătrâne, şi nu laşi înţelegerea aşa cum este? Ce poate fi mai plăcut decât un continuum de informaţie care nu se schimbă, o reprezentare a lumii bătută în cuie şi dăltuită în piatră, o dată pentru totdeauna, de la Ptolemeu citire, căci, dacă Fiul Domnului s-a născut pentru a fi Fiu al Omului, asta marchează locul privilegiat al Pământului în acest univers, hai să terminăm dis­cuţia, de ce ne plictiseşti cu insis­tenţele tale? ‘ (pag.26)

Spre finele secolului XVII, atunci când se formalizase și metoda care combina imaginația, matematica și verificarea experimentală a legilor naturii, Newton avea să reunească contribuțiile predecesorilor și să le adauge pe ale sale în cartea care va deveni referință a înțelegerii fizice a lumii pentru următoarele două secole:

‘Acesta e universul în care Isaac Newton publică Philosophiae  Naturalis Principia Mathematica, poate cel mai inteligent act al spe­ciei umane produs vreodată. În această operă în trei părţi, Newton dă o imagine unitară a universului organizat conform acţiunii legii atrac­ţiei universale, în care, dacă nu crezi, dă-­ţi drumul singur pe podeaua de piatră a edificiului tău preferat şi vei vedea ceea ce înseamnă pro­dusul m deînmulţit cu M de la numă­rătorul expresiei care descrie forţa de atracţie universală. Principia reprezintă gestul închis, menit să rezume o lume întreagă, eforturile fizicienilor din veacurile precedente. Să nu uităm că Isaac Newton, ca simplu pasager al planetei, nu credea în Sfânta Treime, dar, pentru un bun echilibru al credinţelor sale, spera că alchimia are un oarece sâmbure de adevăr. (pag.118)

Bogdan Suceavă este în mod evident un pasionat al istoriei. Câteva zeci de pagini sunt dedicate bătăliilor care au marcat conflictul european care a rămas în istorie sub numele de Războiul de Treizeci de Ani, prezentate în contextul descoperirilor științifice ale primei jumătăți a secolului XVII. Cu pasiune de istoric el ne poartă pe câmpurile de luptă de la Fleurus, Stadtlohn, Mingolsheim, Wimpfem, etc. Ne prezinta de fiecare data, cu rigoare de matematician, raporturile de forțe măsurate de contabilitatea cavaleriștilor, a infanteriștilor, a tunurilor, pentru că de multe ori să ne demostreze cât de precare sunt aceste evaluări, răsturnate în istoria militară de geniul unor conducători de oști, de topografiile câmpurilor de bătălii, de condiții meteorologice sau de hazard.

Nu suntem cruțați nici de cunoașterea ororilor războiului. Nu știu daca Bogdan Suceavă este adeptul însușirii lecțiilor istoriei. Înclin să cred că mai degrabă nu, căci într-un loc scrie că adevărurile unui secol nu sunt preluate automat de secolele următoare. Moartea și distrugerea, suferințele și traumele luptătorilor sau ale civililor erau prezente și în peisajul războaielor secolului XVI.

‘Ce de rugăciuni se vor fi rostit după bătă­lii anul acela. Cineva va fi spus astfel. Ştiu că sângele meu nu e mai presus decât seva ierbii ce o strivesc sub paşi, ştiu că mâinile mele nu simt mai mult pe lume decât frunzele acestui copac. Ştiu, cuvântul meu nu ajunge mai departe decât culoarea acestui nufăr trist şi, totuşi, mă rog, Doamne, nemu­reşte-­mă pentru o clipă.’ (pag.62-63)

 

‘… vreme de două săptămâni cada­vrele au curs pe fluviul Elba spre mare şi oricine ar fi privit de­–a lun­gul fluviului ar fi putut vedea o rană nesfârşită a lumii, cea mai îngrozitoare imagine a timpurilor de pe urmă. Aşa că azi se spune magdeburgizare pentru a descrie jaful, violurile, urmate de distru­gerea totală a unui oraş, în timp ce protestanţii au rămas din pagina aceea cu vorba milă ca la Magdeburg atunci când prindeau prizonieri catolici, pentru că războiul ajun­ sese din momentul acela ceva foarte personal, adică moarte pentru moarte, ceva ce nu mai admite teren comun. Se ridicau ziduri acolo unde cândva fusese o aceeaşi lume. Dar cum poate să mai fie o aceeaşi lume când în urmă a rămas atâta moarte? Atunci când Descartes scrie despre incertitudinile din viaţa lui la asemenea momente se referă. Haide, scrie un poem despre asta, pune în metru antic gloria de altă­ dată, laudă orice veac vrei, dar nu uita să–­ţi aminteşti de fluviul Elba sufocat de cadavre curgând zi şi noapte. Imaginea asta descrie actele de care e capabilă umanitatea. Sau ce spuneai că este Europa? E o altă Europă astăzi, nu­i aşa? Sau crezi că n–­ar trebui să vorbesc astfel?‘ (pag.72)

Europa este centrul universului intelectual al secolelor XVII și XVIII pe care le descrie Bogdan Suceavă în ‘Furtuna barocă’. Momentul Mayflower nu poate fi ignorat, dar America populată de coloniștii în căutare de propășire economică, dar mai ales de libertate, este descrisă tot ca un experiment european.

‘… ce înseamnă Europa? E un corpus de idei fără de trup, sau un trup care se extinde şi înghite pământ, pune în genunchi pe unii şi înalţă pe alţii, ceva preschimbă­tor şi înspăimântător, acea însu­fleţire pentru care vechii egipteni aveau o zeiţă devastatoare, a cărei furie rădea seminţii întregi de pe pământ. Ba nu, rectificăm, nu se poate să fie asta Europa, pentru că, atunci când o idee susţinută de vieţi şi destine trece mări şi oceane pentru a naşte alt spirit, nu se poate ca lucrul renăscut, sau mai degrabă nou­născut, să fie tot lucrul vechi. Ceva nou din preschimbare trebuie să se fi ivit. Caut ce este, dar încă nu ştiu, iar acesta este un vers, în vers îţi este îngăduit să nu ştii. De fapt, scrii versuri despre ceea ce nu ştii, igno­ranţa ta se ascunde în uimire. Sufle­tul caută acolo unde intelectul nu are un răspuns cert. ‘ (pag.43)

Și barocul, cel din titlul cărții? Desigur, există un context istoric – cel al contra-reformei. Pluralismul religios și ideologic deveniseră însă fapte, la fel descentralizarea geografică și creșterea continuă a vitezelor de transport și comunicare.

‘Adevărul e că ideile urmează armatelor, pătrund printre zorii păcii, adulmecă inter­ valele abia perceptibile printre zăbre­lele istoriei, alunecă printre crevasele morţii şi­-şi fac loc abia detectabil în creuzetele veacului, detestabile acumulări de tensiune, suficient cât să erodeze felul în care doc­trina romană îmbrăţişa lumea. ‘ (pag.68)

 

‘În vremea aceea, Antonio Vivaldi a desăvârşit lucrarea sa Le quattro stagioni, şi nu am putea să nu amintim aici că din aceeaşi peri­oadă datează şi concertele pentru 12 viori La stravaganza şi L’estro armonico, numai bune pentru a completa înţelegerea omenească a cosmosului. N-­ai cum să înţe­legi stelele dacă nu simţi toate armoniile şi dacă nu descoperi că emoţiile au conotaţii devoalate de simetrii şi previziune, capabile să îngenuncheze intelectul şi să se înalţe dincolo de rudimentele raţi­ unii. Fireşte, perlele baroce ştiu asta. Ca să ajungi acolo însă ai nevoie să observi veacul prin toţi porii, ca să-­ţi poţi spune am văzut peste munţi o ninsoare fantastă, dealurile erau cernite cu un aer ireal, am văzut oameni cu vieţi imposibile în veacuri care dezinte­ grau totul, am văzut înaltul şi ne­-a urmărit coşmarul, strălucire şi bogăţie şi catedrale trecute şi vii­ toare, diagrame cu planete în care ţi­-ai putea ghici viitorul cu totul altfel decât acum un veac, un miez de zi impregnat cu parfum tetra­ floral, mănunchi de fulgere cu ochi frumoşi. Există armonie şi în contem­plarea trecerii vremii. ‘ (pag.129-130)

 

‘Olanda din vremea lui Christiaan Huygens, la jumătatea veacului al XVII­lea, era un spaţiu al libertăţii, unde toleranţa religioasă şi gustul pentru artă făceau casă bună cu interesul pentru cultură şi pentru comerţ. A fost locul în care a venit să lucreze René Descartes (1596­–1650), epoca lui Rembrandt (1606­–1669), a lui Johannes Vermeer (1632­–1675) şi a lui Benedict de Spinoza (1632­–1677). Într­–un astfel de spaţiu al inter­acţiunilor s­–a născut formularea unei probleme importante: cum se poate construi un pendul ale cărui bătăi să fie egale şi care, astfel, să măsoare corect timpul pentru un interval cât mai lung? ‘ (pag.108)

Preocuparea pentru măsurarea timpului punea bazele viitorului mare salt în cunoașterea tainelor universului. Aveau să mai treacă mai bine de două secole până când Einstein va reuni dimensiunile spațiului și timpului în aceeași teorie care extindea sistemul cartezian definit în secolul XVII ,  și încă vreo câteva alte câteva decenii până la apariția ceasurilor atomice. Fundațiile se puneau însă atunci.

Sper că aceste note de lectură vă vor deschide interesul de a căuta și a citi ‘Furtuna barocă’. Daca o veți face prima dată, cred că deja va fi stârnit interesul de a reveni, de a aprofunda, de a extinde căutarea, de a dezbate. Lectură recomandată!

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Cărturești.ro.