„Zahăr ars”, de Avni Doshi
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2021
Traducere: Anca Dumitru
”Prezentul devine ceva fragil, peste câteva clipe doar, pare să nu se fi petrecut niciodată.”
Volumul de debut semnat de Avni Doshi și nominalizat la Booker Prize 2020, explorează relația dificilă dintre o mamă și o fiică originare din orașul indian Pune. Antara este o artistă reflexivă, căsătorită recent, care observă și experimentează într-un mod straniu problemele de sănătate ale mamei sale. Deși medicii cred că este vorba de demență, nu există dovezi biologice ale bolii, ceea ce o determină pe Antara să creadă că mama ei o uită deliberat, mai ales având în vedere parcursul său până la momentul relatării poveștii. Mai mult, ajunge la concluzia că mama ei a numit-o Antara („Un-Tara”) „pentru că se ura pe sine”, iar cele două ajung într-un punct critic, înfruntându-se permanent.
Antara își rememorează primii ani de viață într-un ashram, unde mama ei ajunsese după ce își părăsise soțul. Acolo începe o relație amoroasă cu liderul ashramului și uită de îndatoririle de mamă. Copilul este trimis un la internat, unde experimentează tratamente groaznice, atât fizic, cât și mental. Presărat cu mesaje și personaje care rămân întipărite în memoria cititorului mult timp după finalizarea lecturii, romanul lui Avni Doshi propune în Zahăr ars o abordare originală a temei moștenirii de familie, o perpetuă sondare a ceea ce ne asumăm de bună voie și a ceea ce înmagazinăm fără voia noastră, o examinare revelatoare a memoriei atât individuale, cât și comune.
”Arta mea nu este despre a minți. Este despre a aduna date, informații, despre descoperirea iregularităților. Arta mea este despre a privi acolo unde tiparele încetează să mai existe.” (pg. 38)
Un aspect interesant al poveștii îl constituie tema legăturii dintre generații care scoate la iveală similitudini comportamentale, dar care evidențiază și geneza rănilor și a traumelor. Limbajul este tăios, însă există și multe pasaje cu umor negru, ambele menite să dezvăluie comportamentul problematic pe l-a dezvoltat Antara din copilărie până la vârsta adultă, rămânând tributară nedreptăților care i-au fost cauzate de-a lungul timpului.
”Vreau să îi spun tot ce este greșit în asta, dar nu găsesc niciodată cuvintele. Vreau să o întreb ce este atât de groaznic în a-i face fericiți pe ceilalți […] Unii oameni de la Club, de aceeași vârstă cu ea, refuză să o bage în seamă. Rudele mai vârstnice, care poate au plăcut-o când era copil, așa cum și-o aminteau, sunt fie infirme, fie au murit. Da, mami are oameni în jurul ei, oameni care o iubesc, dar mie îmi par puțini. Eu cred că am fost tot timpul singure.” (pg. 71)
Căsătorindu-se cu Dilip, un indian repatriat, încearcă să-și creeze un echilibru care se dovedește extrem de fragil. Familia sa rămâne ancorată în tradițiile din Pune, un oraș indian descris de Dilip ca fiind zgomotos și strident. Eforturile Antarei de a crea un cămin liniștit, de a avea un copil care să stabilizeze familia, se dovedesc în cele din urmă și ele, problematice. Scurtele momente de luciditate la care ajung atât mama, Tara, cât și fiica, sunt puse și ele sub semnul întrebării, nici Antara, nici cititorul nu mai știu de la un punct încolo care este realitatea și unde începe căderea, delirul. Singur, Dilip, pare că este construit dintr-un cu totul alt material, e aproape lipsit de introspecție și sensibilitate, consideră orice element din mediul familial ca fiind veritabil și nu contestă nimic, aproape niciodată.
Antara este un personaj cu multe defecte, lucru pe care îl enunță încă de la începutul volumului: ”Aș minți dacă aș spune că suferința mamei mele nu mi-a făcut niciodată plăcere”. Poartă amprenta comportamentului mamei, care alesese să își urmeze propriile dorințe, chiar dacă acestea au avut un cost îngrozitor. Absentă și nepocăită, nepăsătoare față de fiica ei, care mai târziu va descrie fără patimă cum „dispărea în fiecare zi, plină de lapte, lăsându-mă fără hrană”, nu a reprezentat nici pe departe un model, ci și-a supus fiica unei presiuni istovitoare și unor chinuri la limita insuportabilului. Când mama dezvoltă demență, o acceptă în casa ei, însă conflictele sunt departe de a fi aplanate. Antara se supune unei introspecții continue, dar nu reușește să concilieze traumele din trecut cu viața prezentă.
Avni Doschi a scris odată cu volumul ei de debut o carte nu numai despre familie, dragoste și obligațiile ei, dar și despre traumă și conflictele nerezolvate din trecut. Lansează o serie de întrebări interesante, dintre care poate cea mai frapantă este cea legată de memorie și natura amintirilor. Mamele sunt adesea figuri de încredere în ficțiune – sunt ființe care trebuie să ofere consolare, încurajare și protecție. Însă aici nu există așa ceva. Chiar dacă memoria mamei e tot timpul în curs de reconstrucție, se pare că fiica ei nu se află acolo decât pentru a fi criticată, lucrurile blânde nu își au locul în această situație. Cu timpul se creează o imagine în oglindă, o simetrie mamă-fiică, care nu apropie, ci depărtează figurile inițiale.
Oare oamenii care ne înconjoară ne pot spune cine suntem, ne pot oferi o imagine conformă cu realitatea? Neglijența deliberată pe care Antara o simte pe toate planurile duce disoluția tuturor granițelor, a liniilor și a umbrelor, iar nebunia pare că se instalează și în mintea ei.
”Când nu va mai avea conștiința intactă a ceea ce este ea și a cine sunt eu, sau voi fi neglijentă, așa cum suntem cu copiii care nu sunt ai noștri sau cu animalele, care nu pot vorbi, cu muții, orbii și surzii, crezând că o să scăpăm basma curată, căci demența este ceva pentru public, pentru martorii care ne pot urmări acțiunile, dar care mai e rostul ei atunci când dispare frica de a fi făcuți vinovați?” (pg. 126)
Scenele din ashram și ele o parte care intrigă, dar autoarea nu zăbovește asupra lor, ci pune accentul pe circumstanțele sordide în care eroina reușește să se elibereze parțial. De la asta până la găsirea propriului drum și eliberarea de influența nefastă a mamei însă este un drum mult mai lung, pe care Antara nu îl parcurge decât parțial în roman. Demența este și ea un punct central al poveștilor, fiind și catalizator în încercarea de a recalibra relațiile dintre cele două femei, devenite rivale în cele din urmă, într-un context care amintește pe alocuri de romanele semnate Yasmina Reza (mai ales datorită cinismului care se observă din ce în ce mai frecvent spre final).
Restituirea identității nu se produce, dimpotrivă. Micile bucurii nu reușesc să contracareze rănile vechi și nici pe cele noi, iar memoria este din ce în ce mai șubredă. Ritmul cărții este când lent, când extrem de rapid, tonul dureros și sceptic. Cititorul nu are parte de o lectură ușoară, nici comodă, dar consider că este o lectură necesară, atât din punctul de vedere al perspectivei pe care o oferă, cât și ca demers de a elucida mecanismele unei relații care, deși nu ar trebui, de foarte multe ori este extrem de dificil de gestionat: mamă-fiică, fiică-mamă.
”Halucinații, retrăirea trecutului, un sens arhaic al sinelui, sentimentul profund al izolării. Prezentul e văzut ca ceea ce este: o pată care alunecă mereu prin găurile sitei.” (pg. 169)
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Sursă fotografii: humanitas.ro, thenationalnews.com)
