„Cu titlu provizoriu. Romanul unui psihiatru melancolic – România, America, România”, de Maia Levantini
Editura Compania, București, 2017
Trebuie să recunosc că întotdeauna cărțile celor care au emigrat din România mi-au stârnit curiozitatea, m-au îndemnat să citesc pe nerăsuflate gândurile, sentimentele, introspecțiile lor. Același lucru mi s-a întâmplat și cu romanul scris cu nerv și luciditate, tulburător și totodată înduioșător al Maiei Levantini (un pseudonim). Fiind psihiatru de profesie, amintirile recuperate de ea sunt supuse unor analogii și ipoteze care conturează drama și trăirile sale, exilul dintr-o altă țară, fostă comunistă și acomodarea din alta. Dispoziția melancolică a autoarei este dublată de simțul fin al umorului, autoironia și ironia care conferă, cât de cât, un colorit acestei lumi mizere cu care se confruntă.
„Poate știau că, oricât de departe m-aș duce, tot nu o să scap, că peste un an sau peste zece o să mă ia dorul, mai întâi încet, parșiv, o să mi se facă dor de cântecelu lui Andrieș și o să vreau sarmale și cabanos, după care o să-mi pun covoare oltenești în casă și o să învăț să fac cozonaci de Paști, și nimic nu o să folosească, nici expunerea anuală la vulgul vital al Bucureștilor, nici poveștile despre zeama politică sau despre sărăcia lucie a oamenilor de la țară, nu, mie o să-mi fie dor să intru înapoi în stână, oaie pierdută și încrezută, o să tânjesc după zumzetul străzii și cuvintele pe care nu trebuie să le traduc în cap, după cât de simplu e să înțelegi totul și cât de greu e să faci orice, țara mea!” (pag. 23)
Situația din timpul regimului comunist și după ’89, tandrețea familiei, inocența copilăriei și descoperirile din tinerețe sunt principalele elemente care pun bazele acestei cărți. Un Bildungsroman aș zice, scris din perspectiva maturului care polemizează și pune în oglindă tradițiile, sistemele și practicile celor din România, respectiv SUA. Mona Dumitrescu, eroina romanului, pleacă în America după rezidențiatul în psihiatrie și practică la APACA, o tentativă de suicid și un avort ilegal, visând la confortul și oportunitățile pe care „Ţara făgăduinţei“ urma să i le ofere.
„În fond, problema se rezolvă prin cuplarea celor două țări la două dintre principiile care le guvernează : pentru americani, credința în progres este la fel de tare ca aceea în a doua venire a lui Hristos; pentru români, nemișcarea (și echivalentul ei- învârtitul în cerc) a fost o calitate istoric salvatoare. A face pe mortul (sau pe prostul) este o opțiune verificată de generații în Carpați.” (pag. 81)
Ajunsă în America, analizează febril sistemul capitalist în care intră ca doctor psihiatru, un sistem cu care se acomodează treptat, dar punctând avantajele și dezavantajele acestuia. Apreciez că Maia Levantini nu se scufundă într-un vis absurd, ci rămâne pe linia de plutire, conștientizând la rece noul mod de viață și dogmele la care trebuie să se conformeze în timp pentru a se descurca.
„Trăiam în deșertul postindustrial al Pittsburghului, printre clădiri rămase de pe vremea când orașul era Reșița Americii, când se spunea că sângele rușilor și oțelul Pittsburghului i-au terminat pe germani în al doilea război mondial, când orașul, urât și afumat, împrăștia în jur o forță brută, implacabilă, forjată din cel mai crud capitalism.” (pag. 103)
Confesiunile sale ilustrează îndoiala și neliniștea unui om care, studiind psihicul și bolile aferente, simte nevoia de a așterne în scris zbuciumul și angoasa perpetuă prin care a trecut. Ca un „fiu risipitor”, Mona Dumitrescu se întoarce de câteva ori în țară pentru a-și tempera acest dor cumplit, pentru a scăpa de boala românului dezrădăcinat și separat de țara-mamă. Totuși, această situație rămâne, în cazul eroinei, una „provizorie”, impredictibilă : deși îi are pe cei dragi alături, dorul persistă.
„Eu îl am pe Soso și pe Cati și pe Radu, și mama vine și ea din țară ca să stea cu noi șase luni pe an. Îl am acum și pe Jason, care crede că sunt the best woman he ever met. Și chiar și așa, uneori simt că sunt pe o plută în mijlocul oceanului. Sunt un animal legat de țară așa cum pisica lui Soso e legată de casă. Sunt legată de limba în care m-am născut, cu toate scurtăturile minții. Totul e elaborat și oficial în alte limbi, când mă doare burta, mă doare în română și, când mi-e frică, transpir în română, poate că ar mirosi mai frumos să transpir în engleză, dar trebuie să mai aștept până când Jason și cu mine ne mutăm în vreo casă cu verandă și adoptăm doi copii, unul din Botoșani și unul din Zalău. Și apoi, poate peste cincizeci de ani, o să-mi înjur oasele anchilozate în engleză.”
„Cu titlu provizoriu” este, după părerea mea, un roman în care demnitatea și curajul sunt valori care au ținut piept conformismului și sistemului capitalist care abrutizează, epuizează și transformă omul într-o verigă a unui mecanism în care Tu ca individ nu mai contezi. Mărturiile sale se încadrează într-un șir lung de destine asemănătoare, care, probabil, sunt purtătoare de aceleași răni și dezamăgiri.
