”Mic almanah al marilor oameni”, de Teodor Baconschi
Editura Polirom, Iași, 2018, 162 pagini
Teodor Baconschi, scriitor și diplomat, una dintre elitele intelectuale românești contemporane, și-a propus să pună în lumină câțiva mari oameni care au devenit atât puncte de reper în societatea lor, cât și figuri care au contribuit la modul de a privi lumea al autorului. „Almanahul” prezintă personalități din lumea largă, în prima parte, iar în a doua din lumea noastră, din societatea românească, personalități pe care autorul le-a cunoscut mod direct, dat fiind faptul că intrând în diplomație în anul 1997, a reprezentat România la Vatican, Lisabona și Paris și a îndeplinit mandatul de ministru de Externe al României (2009-2012). Câteva din gândurile lui Teodor Baconschi referitor la cartea sa:
N-am căutat nici să mitizez niște figuri deja legendare, nici să le supun unei brutale demitizări. Orice mare om e înainte de toate și la urma urmei o simplă ființă umană, cu defectele, limitele, viciile și iluziile sale cu tot. Ca să salvezi ideea de „mare om”, ești nevoit să citești harta unei personalități în pofida accidentelor de relief constatate cu ochiul liber. Dincolo de „steaua” care ți-a călăuzit drumul, ieși din mulțime nu prin viciile comune pe care le împarți cu restul muritorilor, cât prin acele virtuți care te deosebesc de el.
Din lumea largă
Papa Ioan Paul II, M.S. Akihito, Ahmet Davutoğlu, Alain Juppé, Benyamin Netanyahu, Hillary Clinton, Jean-Louis Tauran, Nicolas Sarkozy, Jorge Sampaio, Serghei Lavrov, Radek Sikorski, Shimon Peres, Jacques Le Goff, Regele Abdullah II al Iordaniei, José Manuel Durão Barroso, Michel Meslin, Nicolas Cage, William Hague, Paul Cardinal Poupard
Ioan Paul II: un magisteriu al suferinței asumate, deja bolnav, manifesta un mic tremur, părea ostenit, interiorizat. Și totuși, emana un soi de calm al Împărăției divine anticipate prin rugăciune și credință statornică, irizată mistic. Am văzut în sclipirea stinsă a ochilor săi albaștri că vede prăbușirea comunismului ca pe un triumf al lui Dumnezeu împotriva dușmanilor Săi. Într-un veac 20 plin de atrocități și de absurdități ideologice, acest polonez cultivat, profund credincios, ludic și subtil histrionic mi-a rămas în minte ca figură luminoasă, răscumpărătoare, de-a pururi vie și binecuvântată.
Nicolas Cage: Un soi de căldură umană simplă, modestă, paradoxal timidă. Omul – și Nicolas Cage nu e altceva – e acolo aproape ca și tine, pentru a îndeplini un rol social tipizat: vedeta care, deși bogată, se implică în ajutorarea celor mai puțin favorizați de soartă. Nicolas Cage e neașteptat de scund pentru un super-dur de celuloid. Who cares? E un tip amabil, familist, modest, gata să-și închirieze gloria pentru mai binele unor copii sărmani din România postcomunistă.
Hillary Clinton: Hillary Clinton avea deja cutuma respirației rarefiate de la vârful celui mai puternic stat. Se impregnaseră în ea politețea înaltei burghezii din Noua Anglie, tonul discret superior și afabil, acea combinație unică de lux, siguranță de sine și condescendență pe care o regăsim în sfera semenilor noștri rânduiți de soartă la conducerea afacerilor globale.
Din lumea noastră
Bartolomeu Valeriu Anania, Horia Bernea, Patriarhul Teoctist, Dan Hăulică, Patriarhul Daniel, Emil Constantinescu, Francisca Băltăceanu, Marian Papahagi, Regele Mihai I, Șerban Bubenek, Dan Grigore, Sorin Dumitrescu, Andrei Pleșu, Paul Barbăneagră, Alexandru Paleologu, Irinel Popescu, Andrei Șerban, Traian Băsescu, Gabriel Liiceanu, Victor Ieronim Stoichiță, Petre Țuțea
Regele Mihai I: La București, am fost de mai multe ori invitați, tot în cuplu, la Palatul Elisabeta, pentru cină, așa că Regele mi-a povestit scena cu Vîșinski trântindu-i ușa. Autocaracterizarea sa amuzantă: „eram o nucă tare”! Am trăit acele momente privilegiate cu nostalgia României vechi, pierite sub triumful grosolan al omului nou. Orice țară are nevoie de noblețe: cea de sânge, mereu mai anacronică în modernitatea revoluționară, dar și cea de caracter călit sub bolta regalității slujitoare a națiunii. Mihai I și Regina Ana – doi monarhi nefericiți de cursul evenimentelor – priveau propria viață ca oglindă a destinului românesc, mereu tenace în tragediile sale, relativizate prin simțul umorului.
Andrei Pleșu: Pare să fie intelectualul cel mai popular: a devenit simbolul acestei invidiate și detestate categorii de ființe ceva mai gânditoare, apte să (se) exprime, oferind corpului civic un suflet și națiunii, un imaginar coerent. Înainte de ’89, Andrei Pleșu era deja reperul generației mele: lecturi occidentale de mare nivel, uriașul său talent literar pus în serviciul unei ideații limpezi și fertil obsedate de nuanțe.
Traian Băsescu: A fost un genial tactician, dublat nefericit de un strateg nul și egocentric. Nu a văzut decât pe termen scurt, ratând construirea unei posterități politice solide. Avem aici cea mai spectaculoasă dovadă a tendinței românilor de a-și demola foștii președinți.
Lista numelor cuprinse în volumul său, apărut la Editura Polirom, este cu siguranță una care ne duce cu gândul la oameni care întruchipează grandoarea unor personalități mari. Teodor Baconschi prezintă nu atât numele, cât persoana, omul care se ascunde în spatele acestuia. Totuși, lumea modernă – prin egalitarismul democratic sau biografismul demistificator – preferă închinării la „marii oameni ca la niște icoane” o filtrare printr-o grilă critică, nuanțată și uneori menită să demoleze acea constructivă admirație a grandorii. Teodor Baconschi ne arată că au existat și în continuare există oameni care pot schimba soarta colectivităților umane, lăsând urme în ceea ce numim viață – spirite mari, menite să deschidă uși și să ofere lumii noi perspective.
2 comments
Foarte interesant, multumesc pentru postare.
Cu mare drag! Este o carte care merită citită!