Malevil, de Robert Merle

Malevil, de Robert Merle
Edition Gallimard – 1972
Editura Univers – 1977 – traducere in romana de Sanda Mihaescu-Boroianu

Comunitatea semirurala din Malejac, Bretania isi desfasoara viata obisnuita, bazata pe cutumele sociale si religioase mostenite de sute de ani in aceasta regiune a Frantei, cu o istorie indelungata. Tipare obisnuite: familia, relatiile intre membri acesteia, relatiile comunitare, organizarea sociala, primarul, biserica, abatele, spovedania, scoala, colegii, educatia, prieteniile duse dincolo de anii copilariei, truda zilnica, pasiuni, iubiri…

Sunt creionate alert si bogat cateva caractere care vor strabate intregul roman: Emmanuel Comte, ajuns prin munca si o buna educatie, director al Scolii locale si stapan al fermei Sept Fayards si al castelului Malevil, cei trei prieteni ai sai din copilarie si pana la maturitate – Meyssonier, Peyssou si Colin – familisti si meseriasi dibaci in comunitate, tanarul Thomas – care isi desavarseste studiile in geologie, Menou – menajera si factotum in ferma in continua dezvoltare.

Important si deloc intamplator, sunt subliniate si orientarile politice si religioase ale acestor eroi: astfel Meyssonier este un  comunist marxist convins, partizan al preciziei, dusman al opresiunii si al reactionarismului, iar Emmanuel – fara a fi lipsit de credinta, este mai degraba un liber cugetator, cu o instructie bogata.

Emmanuel – si numele pe care il alege Merle pentru eroul sau principal este emblematic – resuseste sa achizitioneze castelul de la Malejac, o veche constructie feudala, inconjurata de ziduri de incinta, de turnuri de observatie si de santuri cu apa traversate de o punte mobila strategica; este vorba  de un atasament  vechi fata de vestigiul istoric si de dorinta de a salva acest monument de o mare frumusete arhitectonica, dar este vorba si de un calcul si un plan vechi de dezvoltare a crescatoriei sale de cai. Si intreaga capacitate a sa, de munca si de organizare este pusa cu inteligenta in slujba acestui scop.

Si Robert Merle, prin gura lui Emmanuel Comte, povestitorul, consemneaza sec: “Aprilie 1977: ultimul jalon…. Sfarsitul lumii, sau, mai degraba, sfarsitul lumii in care traisem pana atunci, a inceput in felul cel mai simplu si mai putin dramatic. S-a stins lumina electrica.”

Momentul cataclismului nuclear il surprinde pe Emmanuel si grupul sau de prieteni, sub protectia zidurilor groase ale pivnitelor de vinuri din castelul Malevil, de parca adancul de piatra ar fi actionat ca un urias uter matern hotarat sa salveze embrionii viitoarei civilizatii pamantene.

In zilele de deruta care urmeaza descoperirii noii lumi inconjuratoare stapanita de cenusa, moloz, cadavre si deasupra peisajului halucinant – un cer de otel topit, personalitatea puternica – dreapta si cinstita a lui Emmanuel este forta care aduna, catalizeaza, ordoneaza si directioneaza grupul supravietuitor in scopul reconstruirii sociale in conditiile vitrege date. Si aceasta, in ciuda dureroaselor cuvinte ale prietenului sau Peyssou: “Nu-i de ajuns sa supravietuiesti. Pentru ca asta sa te intereseze, trebuie sa existe si o continuare…” Iar Emmanuel reuseste sa gaseasca reperele solide ale acestei continuari: cele sentimentale – legate de prietenia, stima si increderea dezvoltate intre membrii micii comunitati, cele religioase – legate de citirea Bibliei, caci: “nu trebuie sa te opresti asupra moravurilor, intelepciunea ei conteaza” si cele practice legate de, ingijirea si inmultirea animalelor salvate, rationalizarea hranei si posibilitatea asigurarii unor recolte viitoare, organizarea si apararea incintei si nu in ultimul rand, asigurarea sanatatii fizice, mintale si sufletesti – in scopul perpetuarii speciei.

Si toate acestea, in conditiile atat de bine prezentate de autor prin cuvintele asternute de catre Emmanuel in jurnalul sau: “Cerul era de plumb, vizibilitatea nula, orice culoare absenta. Campiile pe care nu exista niciun fir de iarba, semanaturile, pe care nu se vedea niciun fir de grau, pareau acoperite de o pulbere cenusie uniforma. Inainte, cand veneau sa ma vada locuitori de la oras si admirau panorama de sus, din foisor, ei laudau linistea de la Malevil. Dar aceasta liniste nu era liniste, slava Domnului, decat pentru orasean. O masina in departare pe drumul Rhunesului, un tractor care ara, un tipat de pasare, un cocos incapatanat, un caine care latra  zelos, iar vara, bineinteles, lacustele, greierii, albinele in via tanara. Acum da, e liniste. Iar cerul si pamantul, nimic altceva decat plumb, carbune si intuneric. Si, in plus, nemiscarea. Cadavrul unui peisaj. O planeta moarta.”

Pas cu pas insa, pamantul incepe sa isi revina de pe urma marii sale traume; cerul incepe sa se insenineze,  primul mesager al existentei altor vieti salvate, este o cioara “deloc slaba ori ranita, cu penele negre-albastrui stralucind de sanatate, topaind greoaie si ciugulind cu ciocul ei mare cate un graunte de ici-colo”, iar la orizont se contureaza prima recolta a agriculturii in renastere.

Urmeaza descoperirea unor enclave de supravietuitori, printre care ferma Etang,  micul orasel La Roque; nucleul de la Melvil isi asigura animale noi pentru munca si prasila, dar se completeaza si cu noi membrii si apare pentru prima data femeia tanara, capabila sa reprezinta viitorul speciei. Si de aici noi si noi probleme, carora intelepciunea si echilibrul native, dar si controlul si clarviziunea autoimpuse ale lui Emmanuel trebuie sa le faca fata. Par a afi probleme noi, dar in fond sunt identice cu cele cu care omenirea s-a confruntat in descursul istoriei devenirii ei. Ele insa trebuie abordate la nivelul de intelegere, cunoastere si experienta acumulate in secolul XX.

Astfel, una dintre probleme este: “oare faptul de a iubi o femeie, iti da dreptul s-o acaparezi intr-o societate in care numarul femeilor este limitat?”

Alta problema ar fi aceea care transpare din urmatorul citat, poate cam lung, dar extrem de concludent: “Am vazut ca te-ai impartasit si tu” (il intreaba Emanuel pe Meyssonier) “ Pot sa te intreb de ce? Fata lui onesta se inroseste usor si incepe sa clipeasca, ca de obicei. – Am ezitat, spune el dupa un moment. Pe urma, insa, m-am gandit ca, abtinandu-ma, s-ar putea sa-i ofensez pe ceilalti. N-am vrut sa fac opinie separata. – Ai avut dreptate, ii raspund. De ce sa nu i se acorde acest sens impartasaniei? O participare. Se uita la mine mirat. – Vrei sa spui ca tu ii dai acest sens? – Sigur, continutul social al impartasaniei mi se pare foarte important . – Cel mai important?…..Ii raspund cantarindu-mi cuvintele: – Sa zicem, daca vrei, ca dupa parerea mea, orice civilizatie are un suflet. Mediteaza la aceasta afirmatie…Imi cere sa precizez. – Sufletul civilizatiei noastre actuale, aici, la Malevil?…- Da. – Vrei sa spui ca acest suflet este credinta majoritatii oamenilor care traiesc la Malevil? – Nu numai atat. Este si sufletul care corespunde actualului nostru nivel de civilizatie.”

O alta problema este aceea a impostorilor care se erijeaza in rolul de conducatori tiranici, cu drept de viata si de moarte asupra membrilor comunitatii, pe care si-i subjuga prin metode coercitive abjecte, impostori de care noua societate in dezvoltare trebuie sa se scuture in prezent si sa vaccineze pentru viitor, daca e constienta de necesitatea acestui viitor sanatos.

Emmanuel alaturi de tovarasii sai gaseste resurse inspirate pentru surmontarea problemelor aparute, insa se stinge prematur din viata, in momentul in care – si aici faca o paralela – ca si Moise – pusese bazele solide ale unei noi organizari sociale, filozofice, politice ale umanitatii renascute. Si cele mai frumoase cuvinte de apreciere la adresa lui Emmanuel, ni le transmite  autorul prin intermediul lui Thomas, cel care il va urma la conducerea comunitatii:

“Oricine vrea sa-i conduca pe semenii sai are nevoie de o buna doza de machiavelism, chiar daca-i iubeste….Emmanuel era intotdeauna destul de multumit de el si intotdeauna, destul de incredintat ca are dreptate. Cusuruile acestea nu ma mai irita. Ele nu sunt decat reversul acelei increderi in sine de care avea nevoie pentru a ne comanda. In sfarsit, as vrea sa mai spun urmatoarele: nu cred nicidecum ca, la scara mica sau mare, un grup isi secreta intotdeaua omul de geniu de care are nevoie. Ba, dimpotriva, sunt momente in istorie in care se simte un gol cumplit: nu a aparut conducatorul necesar si totul esueaza lamentabil. La mica noastra scara, problema se pune la fel. La Malevil, am fost foarte norocosi ca l-am avut pe Emmanuel. Ne-a mentinut uniti si ne-a invatat sa ne aparam”

Si cuvintele emotionante spuse de catre o alta eroina a romanului, la inmormantarea lui Emmanuel, ii caracterizeaza pe deplin viata si daruirea:  “dragostea lui fanatica pentru oameni si atasamentul lui aproape animalic fata de continuarea speciei”!!!

Si corolarul cu care se incheie romanul, prin notele de Jurnal ale lui Thomas, noul conducator al comunitatii de la Malevil sunt:

“Desi hotarati sa fim in continuare vigilenti, ne-am consultat, cei din Malevil si din La Roque, ce vom face cu pacea, sau, mai degraba, cu momentele de pace de care aveam poate sa ne bucuram…. Oare, pe baza stiintei care zacea acolo (in biblioteci) – si a foarte modestelor noastre cunostinte personale – aveam sa pornim in cautarea unor unelte care sa ne usureze viata si a unor arme prin care sa ne-o aparam? Sau, cunoscand prea bine, datorita cumplitei experiente pe care o traisem, primejdiile tehnologiei, aveam sa punem, o data pentru totdeauna, progresul stiintific si productia de masini in afara legii? Cred ca am fi ales cea de-a doua alternativa daca am fi putut fi siguri ca alte grupuri umane, care au supravietuit in Franta sau in alte tari, n-o vor alege pe prima. Deoarece, in acest caz, ni se parea evident ca aceste grupuri, avand o zdrobitoare superioritate tehnica asupra noastra, se vor gandi imediat la un plan de a ne inrobi. Am luat deci o hotarare in favoarea stiintei, fara  nici un optimism, fara sa ne facem cea mai mica iluzie, fiind cu totii pe deplin convinsi ca, desi buna in sine, stiinta va fi uneori prost folosita…In cele din urma, adunarea generala din La Roque si Malevil, a hotarat, la 18 august 1980, ca cercetarile si experientele in vederea fabricarii gloantelor pentru pustile 36 sa inceapa deindata, cu prioritate. De atunci a trecut un an si pot spune ca, in aceasta privinta, rezultatele au depasit in asa masura asteptarile noastre, incat am atacat, tot in domeniul apararii, proiecte mult mai ambitioase. De acum inainte putem deci sa privim viitorul cu incredere. Daca incredere este cuvantul potrivit.” Pline de premonitie aceste cuvinte.

Un roman superb, la care de fiecare data cand il citesc, zambesc, lacrimez si gandesc.

Si se cuvinte sa amintesc aici ca Robert Merle, autorul, a avut o viata lunga si implinita. S-a nascut la 28 august 1908 la Tebessa in Algeria ocupa de francezi si a murit la 28 martie 2004 la La Malmaison, langa Paris.

Pentru romanul sau Week-end à Zuydcoote a obtinut Premiul Goncourt.

Romanul Malevil a fost ecranizat in anul 1981 sub regia lui Christian de Chalonge si rolurile principale au fost interpretate de catre Michel Serrault, Jacques Dutronc, Jacques Villeret si Jean-Louis Trintignant.