”Louis Pierre Blanc. O planseta elvetiana in serviciul Romaniei”, de Oana Marinache si Cristian Gache
Editura Istoria Artei, Bucuresti, 2014
Nu doresc sa va prezint o recenzie doct-elaborata. Mai degraba imi propun sa va pun in contact cu experienta mea de viata, vizavi de volumul de fata.
Asadar, ma despart de 2017 (dupa cum am scris pe wall-ul de pe facebook), impartasindu-va una dintre bucuriile acestui an, pe care mi-o doresc multiplicata si in 2018 si… cati ani voi mai exista 🙂 Editura Istoria Artei si oamenii ei inimosi, profesionisti-instruiti-la superlativ, in frunte cu dr. Oana Marinache. Datorita lor, adaug plus – zestrei de suflet si de minte, lasata de bunicii si parintii mei – iubire si respect pentru orasul meu Bucuresti si pentru aceia ce au contribuit la cultura si arhitectura sa. Tocmai ce am terminat de citit din scoarta in scoarta volumul „Louis Pierre Blanc – O planseta elvetiana in serviciul Romaniei”.
In colectia “Arhitecti de neuitat”, Editura “Istoria Artei” a elaborat si scos deja in librarii volumele:
- Louis Pierre Blanc, o planseta elvetiana in serviciul Romaniei (2014);
- Edmond Van Saanen-Algi, de la Baletele rusesti la Palatul Telefoanelor (2015);
- Carol Benisch, 50 de ani de arhitectura (2015);
- Ernest Doneaud, visul liniei (2015);
- Paul Gottereau, un regal in arhitectura (2017);
- Gaetano Burelly, arhitectul restaurator (2017).
Adaugand si volumele din colectiile “Carte de nu ma uita”, “Memorii”, “Arhiva de arhitectura”, “Familii istorice” etc., va semnalez in mod deosebit si la ordinea zilei, din colectia “Arhiva de arhitectura”, volumul “Arhitectura Neoromaneasca Promotoarea Marii Uniri”, care ii prezinta cu note biografice si lucrari prestigioase pe arhitectii Petre Antonescu, Paul Smarandescu, Statie Ciortan, Gheorghe Simotta, Victor Stephanescu, Dimitrie Ionescu-Berechet.
Zilele trecute, impreuna cu o prietena, m-am urcat intr-un taxi in Piata Romana si ca deobicei, ascultandu-ne conversatia, soferul s-a bagat in vorba. Discutia noastra se referea la Parcul Romniceanu si nenorocirea abatuta asupra lui (din punctul nostru de vedere). Interventiile soferului ne-au umplut de revolta, pe de o parte, dar pe cealalta parte, au reprezentat ( odata in plus, daca mai era nevoie), pulsul nivelului cumplit de incultura, habarnamism si prostie crasa, a unei mari parti din populatie (nu din popor). Soferul isi exprima totala admiratie fata de interventiile si realizarile primaresei Bucurestiului si parerea lui ferma era ca trebuie puse la pamant toate cladirile vechi (caci nu au nicio valoare – comparativ cu tarile europene) si construite blocuri moderne in locul lor. Mai ales ca isi caina niste rude care, dupa peste cincizeci de ani de locuire intr-o vila nationalizata, fusesera evacuate de catre proprietarii de jure, dupa ani de interventii legale.
Prietena mea si cu mine, mari admiratoare si iubitoare ale minunatelor constructii bucurestene si nu numai – ci de prin toata tara – am coborat inflamate si necajite din masina inteleptului sofer. Oameni ca el… si sunt tare multi… prosti… insuficienti… needucati… nu-si merita istoria! Sa traiesti fara sa stii… si sa fii obtuz intru a afla si pentru a salva ce ai… sau pentru a contribui constructiv intru mai bine… aceasta e tragedia noastra.
Pe de alta parte exista si acel segment de “populatie”, care dupa anii ’50, s-a zbatut sa puna mana tocmai pe splendorile de arhitectura romaneasca, sa locuiasca in case boieresti, vile, conace sau palatele minunate, din care cu greu – ei si urmasii lor – s-au lasat evacuati.
Fiecare dintre volumele insiruite mai sus si fiecare tur de arhitectura realizat de profesionistii implicati in acest demers de “istoria artei”, reprezinta pentru mine o experienta spirituala – si la propriu si la figurat… am senzatia, intotdeauna, ca alaturi de mine pasesc bunicii si parintii mei, care m-au educat intru dragostea fata de Bucuresti, de oamenii sai de seama si realizarile lor.
Faptul ca bunicii s-au asezat in Bucuresti din anul 1918 (veneau din Ploiesti si din Pitesti), si-au construit casa si viata pe Soseaua Bonaparte, in apropierea Pietei Victoriei, la doi pasi de casa Nicolae Iorga, vizavi de Aleea A si B (din parcelarea Bonaparte) – devenite strada Argentina si strada Louis Blanc, avand ca vecini si prieteni, personalitati de seama din perioada interbelica (am ramas si azi cu povestile bunicii despre madam Valbudea, Popescu-Vulcana, Gabriel Cristescu, Unanian, Teodoreanu etc, etc), m-au marcat pe viata.
Si sa revin la volumul de la care am pornit!
LOUIS PIERRE BLANC
O planseta elvetiana in serviciul Romaniei
Colectivul de editori care il semneaza (la fel ca si pe celelalte volume amintite) este compus din profesionisti de marca, care isi respecta foarte mult specializarea.
Studiul lor monografic ii este dedicat arhitectului Louis Pierre Blanc “la comemorarea a 111 ani de la trecerea sa in nefiinta” si reprezinta debutul colectiei “Arhitecti de neuitat”. “Arhitecti remarcabili, dar care au fost adesea uitati sau peste care s-a dorit sa se lase uitarea, datorita originii lor straine sau a legaturilor cu boierimea si familia regala”.
Volumul acesta, ca de altfel toate lucrarile notate mai sus, se bazeaza pe consultarea si cercetarea riguroasa a numeroase surse arhivistice si memorialistice, fonduri documentare, atat din tara, cat si din strainatate si totul este cu acribie si cu minutiozitate solid motivat si prezentat. Ma duce gandul catre ideea ca munca acestor profesionisti are multe in comun cu munca unor detectivi, pentru ca este necesar uneori, ca din piesele unui puzzle, sa inchege, prin mecanismele logicii, un intreg al adevarului stiintific concret, corect si viabil. De aceea, anumite lucrari arhitectonice – cum este cazul si la Louis Blanc – cu planurile nesemnate – sunt semnalate ca “atribuite”.
Fiind vorba despre o monografie, avem o structura bine determinata a elaborarii lucrarii, practica buna atat pentru organizarea stiintifica a materialului, dar si pentru usoara si buna asimilare din partea cititorului.
Astfel, lucrarea prezinta sectiunile: Inceputuri (Familia, Studii, Primii ani in Bucuresti, Sotii si Copii, Fotografii de familie), Proiecte realizate(printre care amintesc Institutul Botanic, Universitatea din Iasi, Vila Mauriciu Blank, Facultatea de Medicina, Ministerul Agriculturii, Extinderea Casei Tache Ionescu, Vila Herman Spayer, Parcelarea Bonaparte, Parcelarea Dudesti, Proiecte nerealizate, Proiecte eronat atribuite, Colaborari), Sfarsitul, Succesiunea, Albume 1901-1938.
Din tot acest ansamblu, cititorul se familiarizeaza cu organizarea sociala a perioadei istorice, cu legaturile familiale si profesionale care conduceau la comandarea si punerea in opera a marilor lucrari, cu legislatia in domeniul constructiilor si nu numai, cu colaborarea dintre arhitecti si constructori, cu modalitatile de tranzactionare in materie, cu nume de personalitati importante ale neamului romanesc si mai ales cu eforturile unei elite – romani, dar si straini – care si-a adus obolul in a edifica o Romanie moderna si perena. O elita multi ani ostracizata, condamnata, huiduita, efectiv stearsa atat din memoria oamenilor cat si din… oroare… din memoria pietrei (pentru ca multe dintre blazoanele de pe fatada cladirilor, au fost vaduvite de nume, initiale, imagini heraldice).
O lucrare pe care dupa ce o veti citi din pagina in pagina, trebuie sa o urmariti si cu pasii, cu ochii, mintea si sufletul, prin preumblari “la fata locului”.
Probabil ca treceti zilnic prin fata si pe langa multe dintre lucrarile semnate Louis Pierre Blanc. Ati stiut sau nu ati stiut! V-ati oprit sau nu v-ati oprit! Ati privit sau nu ati privit cu atentie!
Acum stiti mai mult si veti sti ce si cum sa priviti! Si sa admirati!
Prin urmare, va indemn sa faceti o plimbare prin Bucuresti, prin Iasi, la Buftea, prin Sinaia, la Lacul Sarat (Braila) etc, pe urmale mostenirii Louis Pierre Blanc – o planseta elvetiana in serviciul Romaniei – pentru ca si voi sunteti mostenitorii acestor comori.
Si neaparat – sa va indreptati atentia si pasii spre celelalte lucrari semnate Editura Istoria Artei.
