Lebedele salbatice. Trei fiice ale Chinei, de Jung Chang
Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2009
Traducere de Sanda Pop
Prima parte aici.
Ca şi cum foametea nu ar fi fost suficientă, în 1965 Mao a decis să declanşeze o nouă furtună: Revoluţia Culturală. Încă de la începutul ei, familia sa, chiar dacă era a unor vechi militanţi comunişti, tatăl său fiind demnitar înalt în regiunea Sichuan (chiar o conducea!),vechi combatant în timpul războiului civil a fost afectată în mod direct de climatul generalizat de suspiciune şi teroare, decretat de Mao. Iniţial, tatăl său a fost reţinut mai multe luni sub pretextul de a fi protejat de represiunea la care se dedau gărzile roşii, de fapt o detenţie bine camuflată. Mama sa s-a dus la Pekin pentru a încerca eliberare soţului, copiii fiind împrăştiaţi care încotro, unii dintre ei facand pelerinajul standard catre Mecca comunismului chinez, unde se afla faraonul comunist, Mao Ze Dung. Autoarea a vizitat casa parinteasca a lui Mao care fusese transformata intr-un muzeu-altar, ea fiind una mai degraba impresionanta de cat de bine arata, ceea ce dovedea ca Mao nu provenea dintr-o familie de ţărani săraci, după cum îşi imagina adolescenta Jung Cheng, ci dintr-una exploatatoare. „Părinţii marelui nostru lider fuseseră ţărani bogaţi! Dar ţăranii bogaţi erau duşmani de clasă! De ce părinţii lui Mao au fost eroi, în timp ce alţi duşmani de clasa au devenit ţinte ale urii? Întrebarea m-a speriat atât de mult încât am alungat-o imediat din minte.”[1]
Parintii au fost condamnati ca adepti ai caii capitaliste, o alta vanatoare de vrajitoare decretata de Mao pentru a destabiliza aparatul de stat si de partid care avusese ocazia sa se consolideze in anume pozitii, sa-si dezvolte puterea asupra unor departamente, comitate, comitii etc. De altfel rotatia in cadrul unui aparat comunist era o regula de baza, dovedind natura banditeasca a miscarii comuniste din intreaga lume. „Unde exista vointa de a condamna, exista si probe” spune un alt vechi proverb chinez. Pana la urma Mao nu a facut decat sa declanseze un razboi civil violent intre aceeasi adepti ai comunismului, diferentele dintre cei epurati si cei care aplicau epurarea fiind practic inexistente. Mama scriitoarei a fost pusa sa stea in genunchi pe sticla sparta o ora si jumatate, purtata pe strazi, cu o tichie de magar pe cap si o pancarta grea atarnata de gat cu numele ei si o cruce mare iar tatal, obligat sa-si arda biblioteca, sa infrunte mitingurile de demascare, batut crunt in timpul lor incat a ajuns sa strige chiar ca se opune revolutiei culturale a presedintelui Mao. Ceea ce in mod normal ar fi dus la pedeapsa cu moartea. Insa tatal autoarei a scapat. Parintii sai nu aveau dreptul sa paraseasca domiciliul trebuind sa astepte urmatoarea convocare „Întreaga Chină era o închisoare. Fiecare casă, fiecare stradă erau ţinute sub observaţie de către populaţia însăşi, şi oricât era de mare ţara nu exista niciun locşor unde s-ar fi putut ascunde.”[2]
Nu mai existau cinematografe, teatre, parcuri, ceainării, baruri, terenuri de sport etc. Probabil că cea mai fidelă imagine a apocalipsei pe pământ (în timp de pace-nota bene!) a fost pusă în scenă de Mao, în China. Calvarul tatălului care, din oficalitate de prim rang al provinciei, a fost întemniţat timp de mai bine trei ani, avand probleme mintale grave (schizofrenie), la iesire fiind urmarit si dupa aceea, denuntat, grav ranit la un ochi, „purtat pe strazi intr-un camion cu o sarma subtire care-i ranea ceafa, iar bratele ii erau sucite cu brutalitate in spate.” Devine violent cu cei apropiati, ii este refuzat tratamentul medical adecvat ca fiind „adept al caii capitaliste.” „Considerentele umanitare fuseseră condamnate de Mao ca ipocrizie burgheză şi nu încăpea îndoială că faţă de duşmanii de clasă nu va exista milă”. Însă o portiţă exista şi în China lui Mao, grupurile revoluţionare fiind formate atat din rebelii adepti ai Revolutiei Culturale, oficialitati ale armatei cat si activisti ai Partidului. Din aceste complicate motive, tatăl autoarei a fost internat până la urmă într-un spital psihiatric unde şi-a revenit doar pentru a fi preluat şi lucrat de o altă facţiune rivală, într-o desfăşurare de forţe aparent lipsită de logică, ce se învârtea doar în jurul foamei după putere. Greu de imaginat cum poate afecta un adolescent o astfel de decadere bruscă a unui parinte! Pentru a-l frânge pe tatăl sau, s-a umblat la mama sa, care a fost întemniţată în perioada 1968-69 „O puneau pe mama să stea ore întregi în curte frântă în două, iar iarna o forţau să îngenuncheze în apa rece până ce leşina. De două ori au aşezat-o pe banca tigrului. Aceasta era o bancă îngustă, pe care mama trebuia să stea cu picioarele întinse în faţa ei, cu torsul legat de un stâlp şi pulpele legate de bancă în aşa fel încât să nu-şi poată mişca sau îndoi picioarele. După aceea i se puneau cărămizi sub călcâie. Intenţia era să i se rupă genunchii sau şoldurile.”[3]
În urma celor trei ani de lao-gai (reforma prin muncă)[4] „În 1969 părinţii mei, sora mea şi fratele meu Jin-ming am fost expulzaţi din Chengdu unul după altul şi trimişi în cele mai îndepărtate regiuni din sălbăticia Sichuanului. Făceam parte din milioanele de locuitori urbani exilaţi la ţară. În felul acesta tinerii aveau să nu mai hoinărească prin oraşe fără nimic de făcut, provocând tulburări din pură plictiseală, iar adulţii, cum erau părinţii mei, aveau să-şi asigure un viitor. Potrivit ideii lui Mao, noi eram trimişi la ţară pentru a fi reformaţi. Mao sprijinea reforma gândirii prin munca aplicată tuturor (…)” Cei mai vizaţi era, fireşte, intelectualii „Mao îşi menţinea părerea ca oameni cu oarecare educaţie sunt inferiori ţăranilor analfabeţi şi trebuie să se reformeze ca să semene cât mai mult cu aceştia. Una din frazele lui era ţăranii au mâini murdare şi picioare pline de balegă, dar sunt mai curaţi decât intelectualii.”[5]Revoluţia Culturală s-a inserat în fiecare aspect, indiferent cât de nesemnificativ, al vieţii oamenilor. Un băiat de 16 ani trimite în timpul celebrei Revoluţii Culturale, unei fete de 15 ani o scrisorică de amor. Care este răspunsul ei? După ce l-a numit, pe bună dreptate, trădător al revoluţiei, îl beşteleşte graţios şi corect din punct de vedere propagandistic „Cum îndrăzneşti să te gândeşti la astfel de lucruri ruşinoase când duşmanii de clasă sunt încă agresivi şi violenţi, iar oamenii din lumea capitalistă trăiesc în ce mai neagră mizerie!”„Chinezii au suferit cea mai dură represiune sexuală în timpul Revoluţiei Culturale, sub domnia lui Madam Mao. Din cauza controlului pe care îl exercita de vreo zece ani asupra presei şi artelor, orice referire la iubire era cenzurată pentru a nu fi văzută sau auzită de populaţie. Când o trupă a armatei vietnameze de cântece şi dansuri a vizitat China, privilegiaţilor care au asistat la spectacol li s-a spus de către comentator că un cântec în care se pronuţa cuvântul iubire era despre afecţiunea tovărăşească dintre doi camarazi. Din puţinele filme europene aprobate pentru vizionare,- în principal din Albania şi România- toate scenele în care bărbaţi apăreau prea aproape de femei, ca să nu mai spun de scenele când se sărutau, erau tăiate.”[6]Dragostea era unul din cele mai ruşinoase sentimente în timpul regimurilor comuniste, doar o cale către o reproducţie voioasă a speciei umane menită a edifica drumul luminos. Singura şi cea mai pură dragoste era cea îndreptată către El, unicul Cârmaci (Stalin, Mao, Ceauşescu, Ho Si Minh, Castro etc.)
Tatăl moare la numai 54 de ani, având sănătatea ruinată în urma nenumăratelor probe şi teste la care fusese supus în timpul Revoluţiei Culturale şi chiar după aceea căci în dosarul său fusese consemnat că rostise critici la adresa lui Mao, un delict extrem de grav în orice societate comunistă, fapt ce i-a adus şi trei ani de detentie dura dar şi refuzul autoritatilor de a-l reabilita după ce Revoluţia Culturală s-a încheiat. „China nu numai că îşi distrusese cele mai multe monumente frumoase, dar îşi pierduse şi puterea de a le aprecia şi devenise incapabilă de a ridica noi monumente. Cu excepţia peisajului- şi acesta atât de devastat, dar încă uimitor de frumos- China devenise o ţară urâtă.”[7]Chinezii au avut şi ghinionul că Mao (1893-1976) să aibă o viaţă lungă, ajungând la venerabila vârstă de 83 de ani ceea ce pentru un lider comunist este o mare realizare. Jung Cheng caută să înţeleagă ce l-a motivat pe Mao să-şi distrugă propria ţară „Principiul lui esenţial era necesitatea-sau, poate dorinţa?- unui conflict perpetuu. Miezul gândirii lui părea să spună că luptele în care se zbat oamenii constituie forţa care pune în mişcare istoria şi că pentru a crea istorie duşmanii de clasă nu trebuiau să dispară niciodată, ci să fie mereu creaţi en masse. M-am întrebat dacă mai existau alţi filosofi ale căror teorii să ducă la suferinţă şi moartea atâtor oameni.” Mintea diabolică a lui Mao a contruit un sistem de represiune perfect, care nici măcar nu necesita existenţa unui aparat represiv precum a fost K.G.B-ul sovietic (nu că nu ar fi avut şi poliţie politică!) căci ”Cele mai oribile acte ale Revoluţiei Culturale- represiunea zdrobitoare care îi adusese pe sutele de mii de oameni la depresii nervoase, la sinucideri şi la moarte – au fost făptuite în mod colectiv de populaţie. Aproape fiecare, inclusiv copiii, au participat la mitinguri de demascare. Mulţi au dat un ajutor la bătăi. Şi ceea ce a fost mai grav, victimele au devenit adesea torţionari şi viceversa.”[8] Doar după moartea lui Mao viaţa normală şi-a putut relua cursul cât de cât firesc în China, autoarea fiind prima persoană din întreaga regiune Sichuan (90 milioane de locutori) care a primit aprobarea de a merge să studieze limba engleză în strpăinătate, în Marea Britanie, obţinând o bursă de studiu.
Comunismul a avut în China un impact mult mai profund, mai devastator căci tradiţiile familiale sau sociale chinezesti aveau o vechime cel putin bimilenară, reglemantând uneori încătuşând fiecare aspect al vieţii, de aceea furia comunistă s-a revărsat cu o şi mai mare forţă destructivă. Lectura experientelor avute de (totusi) fiica unui nomenklaturist comunist in China lui Mao este cutremuratoare si nu putem decat sa reluam cuvintele lui Cheng Jung „Nu-mi puteam scoate din memorie teroarea si nenorocirile la care fusese supusa populatia Chinei. Si pentru ce?”Pentru că, paradoxal, cel care a scos din maoism şi subdezvoltare China a fost tocmai…capitalismul…Mao se răsuceşte în mausoleul său din Tienanmen?
