”Lapidarea Sorayei”, de Freidoune Sahebjam
Editura Meteor Publishing, București, 2016
Traducere din limba franceză de Daniel Voicea
Lapidarea este o practică ce ar fi trebuit să-și fi cunoscut sfârșitul într-un timp de mult apus, când legea talionului era la putere. Într-o lume care se mândrește cu concepte precum globalizarea, libertatea și susținerea individului și a drepturilor acestuia, ni se relevă locuri care au rămas agățate în rama timpului, într-un moment nefast și total împotriva sexului frumos.
Lapidarea, o formă de execuție prin tortură, încă se regăsește în state precum Emiratele Arabe Unite, Iran, Irak, Qatar, Mauritania, Arabia Saudită, Somalia, Sudan, Yemen, partea nordică a Nigeriei, regiunea Aceh a Indoneziei, Afganistan și în anumite regiuni tribale din Pakistan. Prezentă în legea sau învățătura ebraică, Tora, precum și în fiqh (înțelegerea umană a învățăturilor din sharia, care reprezintă leaga divină în islam), lapidarea este adesea nerecunoscută de către guvernele țărilor în care se practică (de exemplu Afganistan), totuși guvernele nu reușesc să asigure o aplicare a legii unilaterală în regiuni, deoarece triburile preiau puterea aplicând propriile reguli ancestrale. Aceasta este o problemă cu care se confruntă multe țări islamice – dreptul judiciar nu reușește să-și impună puterea pe întreg teritoriul țării. Sistemul legal din multe țări depinde de cultura comunităților locale în care liderii de trib aplică propria lege, un exemplu în acest sens fiind legea practicată de către talibani sau de către lorzii războiului din Afganistan.
Alte țări au introdus lapidarea ca parte a sistemului legal la nivel de țară: începând cu septembrie 2010, Arabia Saudită, Sudan, Iran, Somalia, Yemen și regiuni predominant islamice din Nigeria au introdus lapidarea ca pedeapsă pentru Zina (adulter) (Sursă: Wikipedia.)
În Iran, țara în care are loc și lapidarea eroinei cărții noastre, începând cu anul 2013 s-a încercat eliminarea acestei practici din codul penal: în ciuda faptului că guvernul afirmă că termenul lapidare a fost eliminat din legislația țării, același guvern afirmă că pedepsirea se va face conform legii islamice. Pe de altă parte, experții în cod penal susțin că există pasage care încă fac referire la lapidare ca posibilă pedeapsă, în ciuda faptului că anumite pasage cu referință la lapidare au fost scoase din codul penal iranian. Se pare că cel mai mediatizat caz de lapidare din istoria Iranului este cel al Sorayei Manutchehri, o femeie din regiunea Kupayeh, căsătorită cu Ghorban-Ali de la vârsta de 13 ani, când el avea deja 20 de ani. Leneș din fire, Ghorban-Ali profită de schimbările din țară, de căderea regimului și de instalarea republicii în 1979, devenind un contrabandist oportunist. O dată cu instalarea republicii, bărbații câștigă mai multă putere, iar liderii religioși preiau puterea, cel puțin în regiunea Kupayeh care, înstrăinată fiind de restul lumii, acceptă în sânul său orice individ venit în numele Domnului sau a imamului.
Particularitatea cazului Sorayei constă în lipsa de dovezi care au dus la pronunțarea sentinței de lapidare, precum și în existența unei înțelegeri între soțul victimei, a presupusului amant, al primarului Mahdi Ebrahim și a mollahul Hassan Lajevardi. Mollahul Hassan nu este decât un tâlhar și un criminal aciuiat în Kupayeh sub hainele unui lider religios care, respinse fiindu-i avansurile direcționate către Soraya, ticluiește un complot mârșav ce duce la uciderea Sorayei printr-o practică ce nu-și are loc în secolul 20. Aplicarea pedepsei se transformă într-un ritual cu reguli stricte, de la care primarul și liderul religios nu se abat, tocmai pentru a reliefa măreția și dreptatea legii divine, după cum afirmă șeicul Hassan. O mare parte din povestire cuprinde descrierea amănunțită a pregătirilor pentru execuție, precum și o atenție sporită asupra mulțimii a cărei energie trebuie întreținută constant de către primar și mollah. Dacă cititorul ar face abstracție de subiectul uneltirii lor, acesta ar putea crede că se află în fața unei echipe care pregătește la mise en scene a unui spectacol după o piesă de teatru cu instrucțiuni dintre cele mai detaliate.
Cartea a apărut inițial în 1990, în limba franceză, La femme lapidee, sub semnătura lui Freidoune Sahebjam, un jurnalist de origine iraniano-franceză, corespondent de război și scriitor. Cartea a reprezentat sursa de inspirație pentru regizorul american de origine iraniană Cyrus Nowrasteh și soția sa, Betsy, care agită apele la Festivalul Internațional de Film de la Toronto în 2008, cu ajutorul filmului The Stoning of Soraya M.
Freidoune Sahebjam își începe cartea cu un vers de Hafez, poet persan, considerat un clasic al literaturii persane și universale: Nu face precum ipocritul care crede că-și maschează viclenia citând Coranul cu voce tare, un vers care marchează gradul de neomenie sub semnul căreia se desfășoară povestea Sorayei, transmisă mai departe de către mătușa acesteia, Zahra. Povestea așternută pe cele aproximativ 200 de pagini ale cărții într-un stil publicistic, fără multă coloratură, relatează într-o manieră simplă, dar plină de onestitate și claritate nivelul până la care mulțimea neștiitoare poate fi condusă pe un drum al dezumanizării de către niște capete luminate de nevoia de răzbunare, cruzime și putere. Mai mult, povestea ne arată ce înseamnă puterea în mâna unor indivizi care încearcă să se sustragă propriilor legi prin aplicarea acestora altor indivizi. Un cadru legislativ aspru duce la tâlhării ascunse sub mantia legii sau a religiei însăși. Pe de altă parte, puritatea a fost și va fi executată în orice societate într-o oarecare măsură, rămâne la latitudinea societății și a vremurilor să-și aleagă modalitatea prin care o vor răpune. Iar mulțimea are nevoie de un lider, de o direcție; din păcate, cei care au puterea de a cuceri masele, nu au întotdeauna cele mai bune intenții.
