La sud de granita, la vest de soare, de Haruki Murakami
Traducere din limba japoneza de Angela Hondru
Editura Polirom, Iasi, 2004
S-a intamplat ca Haruki Murakami sa-mi starneasca curiozitatea intr-o calatorie cu metroul.Ma uitam fascinata vreme de mai multe statii la persoana care parea total absorbita de actiunea cartii pe care o citea, m-a intrigat titlul misterios si deschis oricaror interpretari si anticipatii. Departe a mers gandul pana s-a intalnit cu cartea, insa nu pana la … Nat King Cole si al sau „South of the border”. Data fiind originea japoneza a autorului, imi imaginasem un roman incarcat de misterul traditiilor asiatice, departe de stilul simplu, direct, permeabil care faciliteaza o lectura usoara, cursiva.
„La sud de granita, la vest de soare” nu este o poveste orientala, ci una despre fragilitatea sufletului uman, despre gesturi mici cu urmari dezastruoase, despre obsesie si consecintele ei, despre misterul continuu si uneori impenetrabil al fiintei de langa tine. Este un roman despre criza varstei mijlocii, cu consecintele ei asupra familiei si celui ce o traieste.
Eroul principal, naratorul, este Hajime, nascut in 1951, copil singur la parinti, ceea ce-l individualizeaza si deosebeste de ceilalti de-a lungul timpului, contribuind la crearea unui complex de inferioritate caci, asa cum marturiseste chiar eroul „Acolo unde am crescut eu orice familie obisnuita avea doi sau trei copii, iar prietenii mei din copilarie faceau parte din asemenea familii tipice, adica mai aveau unul sau doi frati. Daca nu erau doi copii in familie, atunci erau trei, iar daca nu erau trei, atunci erau doi. Rareori se intalneau familii cu sase sau sapte copii, dar si mai neobisnuite erau cazurile in care copilul era singur la parinti.”
Copilaria si-o petrece in compania lui Shimamoto, o colega de clasa cu un defect la picior, de care il apropie conditia comuna- singuratatea, lipsa fratilor. Cei doi impart pasiuni comune precum muzica si lectura insa nu si o iubire constienta pentru ca asa cum recunoaste Hajime ” cand am cunoscut-o, aveam doisprezece ani si nu stiam inca ce inseamna dorinta trupeasca, desi marturisesc ca ma interesau oarecum sanii ei si ceea ce se ascundea sub fusta. Concret insa, habar nu aveam ce inseamna si nici unde ar putea duce chestia asta.” Copilul de doisprezece ani este fascinat si adimira personalitatea puternica a colegei de clasa care il ajuta in relatia cu ceilalti colegi si mai mult decat atat alaturi de prietena sa, ascultand muzica, experimenteaza minunata posibilitate a impartasirii emotiilor. Desi aparent lipsita de importanta, relatia cu Shimamoto ajunge un fel de etalon la care sunt raportate experientele urmatoare. Hajime se indeparteaza de Shimamoto cand se muta in alt oras si la alta scoala unde o cunoaste pe Izumi insa emotional, Shimamoto ii ramane in suflet si il insoteste in noua relatie. Izumi nu va putea trece peste tradarea lui Hajimi care traieste primele experiente sexuale alaturi de verisoara acesteia, relatia lor esuind astfel cum esuaza si Izumi in viata de dupa Hajimi.
Timpul trece, eroul nostru ajunge proprietarul unui modern club de jazz in Tokyo, conduce un BMW, are o casnicie fericita cu Yukiko si doi copii minunati. Fara probleme financiare si absorbit de munca pe care o face cu placere, Hajimi aproape isi savureaza viata confortabila pana intr-o zi cand o fantoma din trecut isi face aparitia intr-unul din barurile sale si ii schimba viata. In prezenta lui Shimamoto, dupa douazeci si cinci de ani, totul se transforma, iubirea renaste, prioritatile se schimba, ceea ce era important pana ieri brusc trece in planul doi. In fond Shimamoto este persoana care l-a inteles cel mai bine, alaturi de care, influientati de Nat King Cole a imaginat spatiul minunat, ideal, la sud de granita, la vest de soare. Vizitele la bar ale vechii iubiri ii dau ocazita lui Hajime sa spere la viata ideala pe care o credea odata posibila in teritoriul magic mentionat in cantece.
Hajime n-a renuntat niciodata la Shimamoto, a pastrat-o vie in suflet, a cautat-o in siluetele femeilor intalnite pe strada, a alergat dupa imaginea ei inchipuita. Dupa revenire, misterul continua s-o insoteasca, apare si dispare pe neasteptate, nu dezvaluie nimic din viata ei, il roaga pe Hajime s-o insoteasca in calatoriile sale si el accepta punandu-si astfel in pericol casnicia. Amandoi sunt gata sa faca sacrificii pentru a-si implini relatia insa in timp ce pentru el sacrificiu inseamna destramarea si renuntarea la familie, pentru ea sacrificiul este insasi metoda de implinire a uniunii. Reunindu-se dupa o atat de lunga asteptare, cei doi sunt incapabili sa readuca la viata perfectiunea relatiei lor din tinerete.
Ca o ironie, in final Hajime descopera ca taramul lui de vis, inca nedescoperit pe deplin, este de fapt sotia sa care sub masca de gingasie si candoare a ingropat iadul sau personal, propria experienta devastatoare, traita cu putin inainte de a-si intalni sotul pentru prima data. Pentru a trai in prezent Hajime trebuie sa coboare in trecut, sa-si umple spatiul construit de Shimamoto, pentru a descoperi, astfel cum face chiar ea ca „tristul adevar este ca exista lucruri care nu mai pot merge inapoi. O data ce pornesc inainte, oricate eforturi ai face, ele nu se mai pot intoarce in punctul in care s-au aflat candva. Daca un lucru porneste stramb, chiar daca numai un pic, asa va merge pana la capat.” Obstacole insurmontabile fac aceasta relatie imposibila, insa obstacolele nu vin din exterior ci din sufletele celor doi si nu pot fi trecute cu forta amintirilor si a dorintei.
Chiar lipsita de elemente fantastice si misterioase, fara aluzii si inserturi orientale, romanul lui Murakami este strabatut de o unda de mister, alaturi de descrieri simple dar detaliate ale ambiantei si actiunii. Mai mult decat despre o poveste de dragoste, autorul ne vorbeste despre importanta si influienta faptelor aparent insignifiante, despre vieti distruse de fapte minore, despre diferitele feluri de dragoste si fericire pe care le poti trai intr-o viata. „La sud de granita, la vest de soare” este o explorare a sexului, a dragostei si a obsesiei, o privire nostalgica, melancolica asupra varstelor si trairilor specifice, carora autorul le-a gasit finalitatea si implinirea in caldura, stabilitatea si siguranta familiei.
2 comments
Alături de Pădurea norvegiană, aceasta a fost printre preferatele mele dintre cărţile lui Murakami 🙂 Am citit-o acum muuulţi ani, dar a fost genul de carte pe care nu o uiţi şi mai ales nu uiţi impresia puternică lăsată… 🙂
Intr-adevar este un scriitor foarte expresiv desi nu foloseste un stil incarcat. Probabil asa se expliclargul succes la pubic si critica pe care l-a avut inca de la debut..